Minunați și pricepuți în a se lipi de sufletul tău, spre a nu fi uitați niciodată, sunt acești oameni atât de răspândiți în lume, armenii!
Mai tot timpul încruntați și serioși, dar niciodată „dugoși”, mereu preocupați de ceva, așa erau – cel puțin în timpul vizitei noastre – oamenii din Erevan.
Ceea ce surprindea plăcut orice om care venea pentru prima dată în capitala Armeniei era faptul că, spre deosebire de celelalte lumi din țările Uniunii Sovietice, lumea de aici era cu totul alta.
De la felul cum erau îmbrăcați – numai cu „haine de firmă” – până la mașinile pe care le conduceau – mai toate occidentale – totul era „altceva”…
Impresie plăcută, ce mai!…
Aceste gânduri fiind spuse, încerc să-mi amintesc cât mai „în amănunt” ziua în care am plecat spre orașul Ecimiadzin, fostă capitală a Armeniei Mari, acum al patrulea oraș ca mărime din țară.
De dimineață, așa cum îi stă bine omului care trebuie să plece spre locuri necunoscute, „ne-am îmbarcat” într-o singură mașină și am plecat spre locul în care ni s-a spus că vom fi „mai aproape de Dumnezeu”…
În drum, o splendidă vedere avea să ne încânte ochii: lacul Sevan, despre care Metaxe zicea că vara e plin de bărci, yole și alte ambarcațiuni de agrement, armenii fiind niște împătimiți ai peregrinărilor turistice.
Lacul fiind pustiu, n-am zăbovit mult și am plecat spre Catedrala Ecimiadzin, loc unde era și Episcopia Mamă „Sfântul Ecimiadzin”, centru al Bisericii apostolice armene.
Obișnuiți, acasă, cu clădiri monumentale și impunătoare care găzduiau Mitropolii sau Episcopii, dimensiunile destul de modeste ale celei de aici aveau să ne mire și să ne surprindă.
Dar, întrați în mânăstire, citindu-ne mirarea de pe chip, poeta care ne însoțea ne-a spus că nu atât clădirea în care eram e de neuitat, cât importanța pe care o are ea în lumea credinței…
Ne uitam unul la altul, noi, poeții români – Florența Albu, Ovidiu Genaru și cu mine – și ne auzeam gândurile și dorul de acasă, atât era de liniște.
Iar când am aprins lumânări, le auzeam cum ard…
Eram într-adevăr – așa cum ni se spusese – mai aproape de Dumnezeu…
La întoarcere, tăcuți, fiecare în colțul lui de mașină, ne gândeam la „ai noștri duși”, convinși fiind că, și acasă, și în Armenia, Dumnezeu e la fel și Același …
Dan ROTARU
