Generaţii după generaţii de admiratori ai operei caragialiene l-au preţuit pe autorul „Scrisorii pierdute”, considerându-l contemporan cu realităţile sociale şi politice, cu moravurile şi năravurile unei lumi asemănătoare celei pe care a oglindit-o în opera sa. Fiindcă, vorba lui Slavici, „oameni pociţi, fie proşti, fie mişei, au fost şi vor fi totdeauna şi pretutindeni, căci natura e nesecată-n forme şi intrarea-n fiinţă nu se face după calapoade”.
Caragiale „s-a înrolat” în lupta cu „pocitaniile” epocii sale, cu viciile unei societăţi dominate de „farsori şi gogomani”, de lichele politice, de impostori şi parveniţi întâlniţi în celebrele comedii „O noapte furtunoasă”(1879), „Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea”(1880), „O scrisoare pierdută” (1894), „D’ale carnavalului” (1885), în hazoasele „Momente şi schiţe”. În oglinda sa apar tipăteştii şi caţavencii de astăzi, şarlatanii, carierişti politici, corupţii, demagogii, unde vulgaritatea se simte la ea acasă. Îşi privesc chipul şi haimanalele zilelor noastre, purtând însă alte măşti, unele întrecând în urâţenie personajele dramaturgului.
Stabilindu-se la Berlin, a luat cu el dorul de ţară, de familie, de amicii pentru care, adesea, revenea în ţara care nu a ştiut să-l preţuiască. Venea şi se întâlnea cu scriitorii Al. Vlahuţă, Barbu Şt. Delavrancea, Ioan Slavici, Octavian Goga, Cincinat Pavelescu, Garabet Ibrăileanu, Ion Suchianu, M. Sevastos, cu mulţi dintre ei cutreierând plaiurile patriei de care i se făcea atâta dor. Căci nu pe ţară era supărat, ci pe impostorul Constantin Al. Ionescu (Caion) şi pe cei care au susţinut nedreapta acuzaţie de plagiat a dramei „Năpasta”, după piesa dramaturgului maghiar Istvan Kemeni.
Era supărat pe Academia Română, care-i respinsese premiul, în 1891, pentru volumele „Teatru” şi drama „Năpasta”. Liberalul D.A. Sturza îi considera opera imorală şi antinaţională. În 1904, Academia a repetat gestul, respingându-i premiul pentru volumul „Momente”. Paharul amărăciunilor de tot felul s-a umplut, iar din anul 1905, dramaturgul, poetul şi ziaristul Caragiale a părăsit ţara. În vara anului 1912 a plecat în căutarea unei lumi mai drepte şi mai bune. Oglinda i-a rămas intactă.
Gheorghe MOHOR
