30.5 C
Pitești
15 iul. 2024

O carte de colecție

­O CARTE DE COLECȚIE

Strădania de a căuta sub colbul documentelor l-a răsplătit pe Victor Panduru cu dezvelirea comorilor limbii române a ,,vechilor cazanii” – cum se exprima poetul basarabean Alexei Mateevici – și fără nicio aporie, cu acribie autorul aduce în fața cititorului farmecul acestei limbii ,,șirag de piatră rară” răspândit pe la curțile boierești și în bătăturile bordeielor.
Cu acest stil inconfundabil, în 2020, Victor Panduru a participat la al IV-lea Concurs național de proză ,,Nicolae Velea”, organizat de revista Arena literară și Editura Betta, unde i s-a decernat Premiul special ,,Mihail Diaconescu” instituit în memoria marelui romancier istoric, trecut în lumea de dincolo cu ceva timp înainte.

Pe lângă faptul că este îndreptățit la aprecieri, pentru potrivirea inspirată a cuvintelor vechi între cele noi, Victor Panduru are meritul de a convinge că împrejurările, faptele și trăirile necunoscuților periferiei istorice au putut să stea la zidirea cronicilor, asemenea faptelor domnilor fanarioți Nicolae Mavrogheni (martie 1786 – iunie 1790), Mihai Șuțu (martie 1791- decembrie 1793), Alexandru Moruzi (ianuarie 1793- august 1796), Alexandru Ipsilanti (septembrie 1796 – noiembrie 1797) și Constantin Hangerli (noiembrie 1797 – februarie-martie 1799), peste vremurile cărora se așterne acțiunea romanului Baștina, timpuri în care otomanii înfocați jegmănitori de mulți bani, ofereau fanarioților domnii scurte, sălășluind vorba prin Stambul, și nu numai, că nimic nu este mai scurtă pe lume decât o domnie în Vahahia, unde totul se sfârșește cu urzeli defăimătoare și întâmplări păguboase.

Pe lângă faptul că este îndreptățit la aprecieri pentru stil, autorul are meritul de a convinge că domnitorii fanarioți erau de origine tracică. Trăiau pe malul asiatic al Bosforului, aproape de vestitele grădini împărătești Scutari, în cartierul Fanar (al farului), fiind arhonți bogați, vlași, fârsenoți, iuruci, aromâni, adevăr care până în prezent nu s-a înstăpânit pe deplin în istoriografia românească.

Romanul Baștina ne poartă sapiențial, cu harul meșteșugit al unui povestitor, care cucerește, prin multe întâmplări ale timpurilor valahe de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, pline de dregători vicleni, zapcii hrăpăreți la strângerea birurilor de la săraci în chinuri greu de închipuit, de parcă n-ar fi fost de ajuns prăzile achingiilor turci, hoților de tot felul, sau grozăviile aduse de oștenii străini. Ciuma din 1792 și manifestările dragostei de viață dezlănțuită după trecerea molimei, prin petreceri și nunți, pedepsele date din porunci domnești pehlivanilor care sărăceau norodul prin hoții în vremuri de restriști, osândirea calpuzanilor plăsmuitori de monede calpe, zaveririle săracilor după obidele din poveri, specula bogaților la vânzarea celor necesare traiului în vreme de secetă, nevoia îndreptării judecăților, împotrivirea boierilor la schimbarea vechilor rânduieli, traiul târgoveților, al megieșilor de la sate și în casele boierești sau curtea domnească, viața la hanuri, cârciumi sau târguri în care mișunau simigii, bragagii, salpegii, șerbelegii, marghidanii, boiangii, gabrovenii, țesătorii, mămularii, târguri unde se umbla cu ocaua mică în două funduri, vin îndoit cu apă, cântare strâmbe, banițe mincinoase, cafea amestecată cu înlocuitori și alte mârșăvii, descrierea spectacolelor de umbre ale unei trupe pribege karaghiozi, satirizante de multe ori la adresa fanarioților, aproape singurele de acest fel, ai cărei artiști susținuți de spudaxiți de la Academia Sfântul Sava din București pun la cale un fel de manifestare iluministă, pentru care sunt zălogiți pe un ostrov al leproșilor și proscrișilor, completează acțiunea romanului în chip inspirat.

În vremea desfășurării acțiunii, dregătoriile domnești erau la mare căutare și se făceau tot felul de cazne pentru cumpărarea lor, numai că doar domnul, dregătorii boieri de viță veche ajunși în ele, mitropolitul și clericii aveau dreptul să poarte barbă, în virtutea pravilei; cei care reușeau să ajungă la boierie prin pricopseli, aveau slobozire să poarte doar cioc. De aici denumirea de ciocoi. O mulțime dintre aceștia deveneau logofeți, isprăvnicei, polcovnici, pârcălabi, ipistați, vătafi, stolnicei, postelnicei, puși pe tot felul de pehlivănii să ajungă și mai bogați.

Un biv vel divanit care trăia în petreceri îndestulate și zaiafeturi turcești, după ce i se face cunoscută necinstea ciocoiului, vătaf al moșiei sale, merge în cercetare și descoperă că vătaful îl furase la herghelie, povarnă, cârciumă, moară, izlaz și pădure.

Viața holteilor plătitori ai dajdiei holteriei de o sută taleri – considerați a fi fără folos lumii – este curmată de domnul Alexandru Moruzi prin pravila care le acorda răgaz de șase luni să se căpătuiască; în caz de rămânere pe mai departe neînsurați, urmând să fie scoși la munca de drumuri o dată pe săptămână, iar duminica și sărbătorile creștine, duși în ceată la biserică, să-i vadă lumea, obligați fiecare dintre ei, după iețirea din slujbă, să muncească la câte o familie cu mulți copii.

Își găsesc loc în narațiune și pățaniile fetelor care nu dădeau ascultare nizamurilor mitropolitului pentru paza fecioriei și călcau strâmb înainte de cununie, asuprite de păcatul desfrânării, zăbovind în pat spurcat și pentru asta plăteau gloaba deșugubinei, urmată de alungarea din casa mirelui.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, Valahia avea multe femei neîntrecute în frumusețe care făceau străinii să cadă în patima suferinței, așa cum i se întâmplă ostașului otoman răzvrătit Osman Pazvantoglu. Se trăgea din pașalâcul Bosniei, cu bunic care făcuse parte din garda orașului Sofia și pentru asta tatăl său purtase numele de pasban-oglu, adică fiul gardianului. După alte documente, răzvrătitul ar fi fost fiul unor români de pe Valea Timocului, trecuți la religia musulmană, să aibă slobozenie în afaceri.

Osman Pazvantoglu, scăpat de bunicul său din vina practicării cămătăriei, interzise la turci, se aciuează în Valahia și începe supușenia în vremea domniei lui Nicolae Mavrogheni, ajungând chiar în garda personală a acestuia, numai că este fermecat de jupânița Anica, aflată mai mereu pe la curte.

Amăgirea lui Pavzantoglu de către această femeie arătoasă peste firea omenească estre redată de autor cu multă pricepere stilistică. Jupânița Anica ,,la chiolhan a venit dată cu rumele, îmbrăcată de tiviliche de alagea cu bogasiu, cintienii căzuți peste imineii din picioare, meșteriți de cel mai mare meseriaș contoragiu, cercei, inele cu balaș, brățări, gherdan înșirat la gât cu lifte de aur și gevrea de muselină cu broderie în fir de aur fluturată să-și facă reveneală sau să-și șteargă nădușeala subțire care din când în când o umezea pe frunte. Jupânița făcută parcă din amăgiri lingușitoare, ispită, desfrâu, cochetărie, modă și frumusețe femeiască, îi făcea pe unii să jinduiască după obrăjelul ei, pe alții să o creadă celetnică bună de prălejuri pentru împreunare ca în poveștile de amor; numai că jupânița Anica era una greu de încârdășit; cinstea cu sfințenie nizamul de obște al mitropolitului, hotărâtă să-și chivernisească curățenia trupului până la cununie. Stricarea fecioriei cu făgăduințe și amăgiri, sau prin asuprire, nunta necinstită cu pat spurcat, împreunarea pe ascuns înainte de ajungerea în fața altarului, pețitul fără să fie văzută la față i se păreau venite din ghene și pentru toate astea își făcea răgazuri doar pentru musafirlâcuri.

Când cheful a ajuns la animăleală de bâzdâcuri și pehlivănii, cotropit de jupâniță, cârjalul lingușitor Pazvantoglu a fost prins de perpeleală să-i cadă la picioare cu făgăduințe de bine pentru o viață – doar lângă el putând să aibă parte de așa ceva – numai că, de cum s-a sumețit până aproape, a văzut cum alunecă în el, chiar dacă încerca să se agațe de ochii ei rupți parcă din îndemnuri numai la iubire. Înainte de orice, de cum o zărise prima dată la curte, amănunțise multe în minte, însă nu-i trecuse prin gând că ochii ei puteau să fie închiși pentru el, așa cum și-a dat seama, olog în încurcătură, când jupânița Anica, înțelegând tot ce se-ntâmplă, fără să-i intre-n joc, după ce i-a aruncat ocări cu privire cumplită, a fugit în carâta din curte și, când caii au luat-o la trap fornăind, Pazvantoglu a simțit că poți să nădușești dacă stai în frigul din tine”.

Osman Pazvantoglu l-a trădat pe Nicolae Mavogheni, dar a fost scăpat ca prin minune de la osândă de poetul aromân Rigas Feraios, care l-a determinat pe domn să-l ierte, slobozindu-l pe chezășie plătită. Fuge peste Dunăre, și după ce adună o armată de mercenari, se răscoală împotriva sultanului Selim al III-lea, după ce reușește să întemeieze un stat independent, cu capitala la Vidin, întins între Dunăre, Munții Balcani, cetatea Belgradului și Varna.

Uluit de ascensiunea cârjalului, în anul 1798, padișahul trimite împotriva sa o armată condusă de Husein Kuciuc, care nu reușește să-l prindă și să cucerească Vidinul. Selim al III-lea îl acuză, însă, pe Constantin Hangerli, domnul Valahiei, că nu a trimis proviant îndestulător pentru armata islamică și, la 18 februarie 1799, un capigiu cu firman de mazilire ajunge la București însoțit de arap. Cei doi trimiși ai sultanului, fără prea multe detalii, pătrund în dormitorul domnului și-l ucid.
Victor Panduru reușește să povestească cuceritor multe asemenea împrejurări. Las cititorilor plăcerea să le culeagă, convins fiind că, după lectură, vor reține că romanul Baștina rămâne o carte de colecție a fenomenologiei noastre epice, morale și spirituale.

MARIN ALEXANDRU CRISTIAN,
doctor în istorie, membru al Uniunii Scriitorilor din România

Related Articles

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.
Captcha verification failed!
Scorul utilizatorului captcha a eșuat. va rog sa ne contactati!

- Advertisement -spot_img
- Advertisement -spot_img

URMĂREȘTE-NE PE REȚELELE SOCIALE

11,000FaniÎmi place
2,350AbonațiAbonați-vă
- Advertisement -spot_img

NOUTĂȚI

Mentenanta site | Realizare magazin online | Administrare site