…Aşteptând un cititor să mă răzbune/şi să m-arate lumii cine sunt”… Astfel se autointitula autorul celebrelor „Romanţe pentru mai târziu”, opera sa poetică pătrunzând în memoria timpului şi în inimile iubitorilor artei literare şi muzicale, o parte dintre poezii inspirându-i pe compozitorii unor partituri interpretate de către remarcabili solişti ai muzicii uşoare româneşti.
Istorici literari precum: George Călinescu, Tudor Vianu, Constant Călinescu, Dumitru Micu ş.a. i-au apreciat originalitatea, muzicalitatea şi tematica poeziilor, într-o manieră accesibilă bunului gust al cititorilor, cum observa regretatul Al. Piru: „Poezia lui Ion Minulescu e o poezie de emoţie elevată şi de superioară tehnică artistică, meritându-şi din plin popularitatea azi, când poeţii fac tot ce le stă în putinţă pentru a-şi îndepărta, prin înlăturarea clarităţii şi chiar a oricărui sens, cititorii”.
Primele producţii poetice ale lui Ion Minulescu au apărut în revista şcolară „Povestea vorbei”, sub pseudonimul I.M. Nirvan, când era elev la Liceul I.C. Brătianu din Piteşti, bacalaureatul luându-l la pensionul „Brânză şi Arghirescu” din Bucureşti.
**
În prima jumătate a veacului trecut, tinerii români aspiranţi la gloria literară, reîntorcându-se după studiile pariziene, frecventau principalele cafenele: Fialkovski, Imperial, Terasa Kubler şi, în fine, Capşa, formând vestita boemă literară bucureşteană. Veneau și scriitorii vârstnici, formându-se tabăra tradiţionaliştilor şi a celor care promovau noile tendinţe ale simbolismului occidental, în special ale celui francez, urmărind înnoirea artei literare, fără ignorarea specificului limbii şi a imaginarului românesc. În ambianţa aromei cafelelor se recitau versuri, se duelau în epigrame, se fuma, iar în rotocoalele fumului de ţigară se strecurau dispute aprinse pe seama cărora circula epigrama lui Nicolae Crevedia: „La Capşa unde vin toţi seniorii/ Sunt două mari despărţituri:/ Într-una se mănâncă prăjituri,/ În alta se mănâncă… scriitorii”
În diferitele etape ale existenţei lor, au trecut pragul cafenelelor: Eugen Lovinescu, Ion Pillat, Ovid Densuşianu, Dimitrie Anghel, Artur Enăşescu, V. Demetrius, Ilarie Chendi, N.N. Beldiceanu, Şt. O. Iosif, Corneliu Moldovanu, Horia Furtună, Al. Cazaban, Mihail Sorbul. Au mai „semnat condica”: Şerban Cioculescu, Liviu Rebreanu, Victor Eftimiu, Ionel şi Păstorel Teodoreanu, Camil Petrescu, Zaharia Stancu, Ion Barbu. Şi pictorii aveau tabăra lor: Isser, Jean Steriade, Camil Ressu, Costin Petrescu (rareori), Tonitza, Th. Pallady, de asemenea actorii: Iancu Brezeanu şi Constantin Nottara. Veneau şi politicienii: Petre Carp, Tache Ionescu, Dinu Brătianu, I. G. Duca, Constantin Argetoianu, semn că oamenii politici de atunci, pe lângă averile materiale, purtau şi o doză de cultură şi de rafinament intelectual.
Poetul nepieritoarelor romanţe s-a remarcat şi printr-o ţinută vestimentară exotică şi stridentă, cum îl văzuse la Capşa, Tudor Arghezi: „Minulescu arbora întotdeauna un fular nou, un pardesiu de o croială exotică, o pălărie, o încălţăminte londoneză şi nişte mănuşi de contrast, – şi ştia să le poarte, şi toate îi veneau bine, ca unui bărbat cu gust, a cărui frumuseţe francă şi masivă era mai cu seamă inteligentă…” Iar când a cunoscut-o pe viitoarea-i soţie, scriitoarea Claudia Millian (în 1910, la redacţia ziarului „Viitorul”), tânărul poet, mărturisea unul dintre contemporani, „purta la piept o garoafă roşie, ochelari subţiri, mustaţă roşcată, tunsă, şi obraz rumen de femeie, lavalieră, batistă albă de linon brodată cu negru, mănuşi de piele, pălărie şi baston” (Fotografiile rămase prin trecerea vremurilor îi înfăţişează pe mai toţi scriitorii „franţuziţi” într-o vestimentaţie elegantă, asortându-se armonios cu talentul fiecăruia).
Ion Minulescu a colaborat la revista de orientare simbolistă „Viaţa nouă” a lui Ovid Densuşianu, în paginile căreia mai semnau: Al. T. Stamadiad, Mihail Cruceanu, Eugeniu Speranţia, Mihail Sorbul, Emil Gârleanu, George Bacovia, Agatha Grigorescu Bacovia, dar şi în „Viaţa literară şi artistică”, în „Ramuri”, în „Viaţa Românească”, în „Flacăra”, în „Sămănătorul” etc. Publicându-i-se, în 1905, poezia „În oraşul cu trei sute de biserici”, în „Convorbirile critice” ale profesorului Mihail Dragomirescu, I.L. Caragiale, şi-a exprimat admiraţia faţă de tânărul poet, printr-o scrisoare adresată fondatorului publicaţiei: „Rogu-te, cine o fi Ion Minulescu? Poezia „În oraşul cu trei sute de biserici” este ceva nepreţuit. Îl salut călduros şi-i mulţumesc pentru înalta plăcere ce mi-a făcut cu ciudatele-i versuri. Extraordinar! Dar despre el mai pe larg, când voi avea plăcerea să te revăz. De coeur, Caragiale”.
Lăudatele versuri dădeau tonul originalităţii şi muzicalităţii poeziilor viitoare.
Opera literară minulesciană încă aşteaptă apariţia unei ediţii critice complete, pentru ca lumea să cunoască fiecare spic din „snopul său de vorbe bune”.
În oraşul cu trei sute de biserici
În oraşul cu trei sute de biserici,
De trei ani,
Sună clopotele-ntruna…
Şi oraşu-i plin de lume
Ce se-ntreabă:
– Unde-i sfântul?
Unde-i sfânta fără nume?…
Pentru cine sună-ntruna clopotele de trei ani?…
Preoţii-mbrăcaţi în negru, ca şi cioclii,
De trei ani,
Încruntaţi privesc mulţimea albă adunată-n stradă,
Preoţii-mbrăcaţi în negru păsărilor mari de pradă
Tremură când văd mulţimea răzvrătită de trei ani!…
– Unde-i sfântul?
Unde-i sfânta fără nume?
Să ne spună,
Pentru cine sună-ntruna clopotele de trei ani?
Cui trimitem noi atâtea lumânări
Şi-atâţia bani?
Unde-i sfânta iertătoare de păcate?…
Să ne spună…
Şi-ntrebările mulţimii răzvrătite
Se ridică
Ca şi valurile mării frământate de furtună,
Şi-n oraşul cu trei sute de biserici
Parcă pică
Din văzduh ameninţarea:
– Să ne spună… să ne spună…
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
În oraşul cu trei sute de biserici,
De trei zile,
Nu mai sună nici un clopot – nici un clopot de aramă;
Şi oraşul cu trei sute de biserici,
De trei zile,
Pare-a fi pictat în dosul unui geam de panoramă!…
(Poezie apărută în volumul „Nu sunt ce par a fi” -1936)
Gheorghe MOHOR
