NU MOR CAII CÂND VOR POTĂILE…
„Ce să mai cauți printre muritori, când tu cânți la orgă și ei din fluier?”, așa m-am întrebat singur, „făcând apel” la idolul meu, Emil Cioran, după ce o întâmplare căreia-i fusesem victimă mă adusese în postura de a vorbi cu mine însumi..
Și tot eu îmi răspunsesem, tot cu „un Cioran”, că au trecut vremurile când, abuzând de tinerețe, „din om te pomenești poet”.
Iubesc, deopotrivă, copiii nou-născuți, tinerii, maturii și pe cei de seama mea – bătrânii, adică – cu care îmi împart tristețile provocate și întreținute uneori de cei care ar trebui să-i ocrotească și să le poarte de grijă. Mă indignează însă „pornirile” unor „necopți la minte” adresate celor care le-ar putea fi bunici…
„Nu mai scăpăm de bătrânii ăștia, nu mai mor odată!”, își vărsa năduful, pe un vârstnic, un țânc care-și învârtea în mână cheia unui bolid de lux căruia – vezi, Doamne! – îi fusese ocupat locul de parcare de un prăpădit de „Logan” condus de cel nins de vreme.
Mi-am zis atunci: „Doamne, să nu ajung vreodată pe mâinile – sau la mâna – unuia ca acesta, care a uitat mâna bunicii sau bunicului, care, copil fiind, l-a crescut, legănat și udat de lacrimi calde, de bucurie!”
Dar, vai, nici nu mi se ștersese din minte și din suflet acest „episod de viață”, că, așa cum ziceam, mie însumi, în timp ce mă oprisem să fotografiez un cireș abia înflorit, un „ăla repetent la civilizație”, în parcarea blocului în care locuiesc, coborând geamul de la mașină, mi-a zis, schimonosindu-și gura, „Du-te, bă, în casă, că mori pe drum!”
Încercasem să nu-mi prăpădesc cuvintele pe un fitecine și „mi-am văzut, în continuare, de cireșul meu”, dar, surpriză!, după ce plecase din parcare, individul a mai oprit mașina, câteva secunde, în dreptul meu și, printre dinți, ca un câine turbat gata să muște, mi-a mai aruncat un „Mergi, bă, acasă, că te caută moartea!”…
Repet, nu-mi irosesc cuvintele pe asemenea bădărani decât dacă nu mai am despre ce să scriu, dar, iertați-mă, dacă acum o fac, e numai spre „a-mi descărca sufletul” de durere!
Și, având proaspete în auz preocupările guvernanților privind mai vechile „măsuri ce trebuie luate pentru protejarea bătrânilor”, mă întreb și vă întreb: Cum să deschizi ușa unor inși de teapa celui cu care-mi chinui eu acum cuvintele? Unul ca ăsta, ajuns, Doamne ferește, într-o „echipă de ajutorare a bătrânilor”, în timp ce tu cauți prin sertare bruma de bani din pensie, să i-i dai ca să-ți cumpere pâine, te urmărește atent și, după ce revine de la magazin, îți golește casa de tot ce ai mai de valoare și apoi îți pune perna pe față, să mori sufocat!…
Și, apropo de ce mi-a fost dat să aud mai zilele trecute trecând pe lângă un grup de tineri, le-aș spune doar atât: „Nu ne duceți voi în cârcă… Și noi, la vârsta voastră, am muncit – și încă, ohooo, cât și cum! -, altfel nu aveați ce vinde atâta timp!”
Să rămân, însă, și să închei tot „într-o notă de proverbe și de poezie”, așa cum stă bine unui poet! „Cine nu are bătrâni, să-și cumpere!”, „Crește un copil, să aibă cine să-ți dea, la bătrânețe, un pahar cu apă!”, spun unele…
Frumos, nu?
Dar, Doamne, parcă – și până și – proverbele sunt azi anacronice!…
Ca să înțelegeți bine ce vreau să zic cu asta, recitiți, vă rog, cele însăilate mai înainte!…
Un regret mai am, atât, anume acela că, deși supărat, am tăcut, prefăcându-mă că nu mă îndurerează vorbele acelui „avorton social” și că, parafrazându-l pe Nichita Stănescu, nu i-am spus: „Nu mor caii când vor potăile, jigodie!”
Dan ROTARU
