De câteva zile, asistăm la o adevărată explozie de indignare în jurul noii Legi a salarizării bugetarilor. Sindicatele amenință cu proteste și greve, politicienii se declară îngrijorați, iar televiziunile ne prezintă, aproape apocaliptic, perspectiva unei catastrofe sociale.
De parcă cineva ar fi anunțat că, de mâine, bugetarii rămân fără salarii.
Nu. Nu despre asta este vorba.
Și poate că ar fi momentul să lăsăm puțin deoparte lozincile și să punem întrebarea pe care prea puțini au curajul să o pună:
Cui îi este, de fapt, frică de reformă?
Pentru că există un adevăr pe care nu-l mai putem ocoli: sistemul românesc de salarizare din sectorul public a devenit, în timp, atât de complicat încât uneori este mai ușor să explici o schemă financiară decât să înțelegi de ce doi oameni care fac aceeași muncă pot avea venituri radical diferite.
Salariul de bază a devenit doar începutul poveștii
În teorie, principiul este simplu: la muncă egală, plată egală. În practică, în administrația publică românească, lucrurile sunt mult mai complicate.
Salariul de bază este doar începutul. Urmează sporurile, indemnizațiile, drepturile stabilite prin hotărâri judecătorești și tot felul de alte componente care, adunate, pot schimba radical venitul final.
Și aici apare una dintre marile probleme ale sistemului. Nu faptul că există sporuri. Unele sunt absolut necesare. Ci faptul că sporurile au ajuns, în anumite situații, să conteze mai mult decât salariul de bază.
Un om care lucrează în condiții deosebit de grele trebuie plătit suplimentar. Un medic care lucrează în condiții de risc trebuie recompensat. Un angajat expus unor condiții speciale trebuie să primească o compensație. Dar dacă sporurile ajung să fie atât de multe și de importante încât salariul de bază nu mai spune aproape nimic despre valoarea reală a postului, avem o problemă.
Argeșul nu face excepție
Și în administrația publică din Argeș se vede efectul unui sistem în care salariile pot diferi considerabil între instituții.
Un funcționar cu o anumită funcție și responsabilitate poate avea un venit într-o primărie și un alt venit într-o altă localitate.
Uneori diferențele pot fi justificate.
Alteori, pentru cetățeanul care plătește taxe și impozite, explicația este mult mai greu de găsit. Pentru că omul simplu nu înțelege un lucru: Cum poate aceeași funcție să valoreze atât de diferit în două instituții publice?
Iar întrebarea este cu atât mai legitimă cu cât vorbim despre bani publici. Nu sunt banii primarului. Nu sunt banii șefului de instituție. Nu sunt banii directorului. Sunt bani colectați de la cetățeni și companii prin taxe și impozite.
De aceea, orice diferență salarială trebuie să poată fi explicată. Nu prin „așa este legea”. Ci printr-un criteriu obiectiv.
Când primăria devine o mică republică salarială
Legea salarizării din 2017 a oferit autorităților locale o anumită libertate în stabilirea salariilor, în limitele prevăzute de legislație.
În teorie, flexibilitatea poate fi un lucru bun. În practică, însă, această libertate a creat diferențe importante între administrații.
Și aici trebuie să fim foarte atenți.
Nu este corect să spunem că toți primarii și toți șefii de instituții au folosit această libertate pentru a-și recompensa oamenii. Ar fi o generalizare nedreaptă.
Dar nici nu putem ignora faptul că un sistem care lasă prea mult loc pentru decizii discreționare creează inevitabil suspiciuni și, uneori, abuzuri.
Pentru că atunci când șeful are prea multe instrumente prin care poate influența veniturile, promovările sau alte beneficii, relația profesională riscă să fie înlocuită de una de dependență.
Și atunci apare fenomenul pe care orice administrație serioasă ar trebui să îl evite:
angajatul nu mai încearcă doar să fie bun în ceea ce face. Încearcă să fie „bine văzut.” Iar acestea sunt două lucruri complet diferite.
„Mai găsim un spor”
România a construit, în timp, o adevărată cultură a sporurilor. Pentru condiții de muncă, pentru solicitare, pentru diverse riscuri sau situații speciale.
Unele au logică. Altele sunt greu de explicat cetățeanului care lucrează opt sau zece ore într-o fabrică, pe șantier, într-un magazin, într-un depozit sau într-un service auto și care nu primește niciun spor pentru faptul că stă în picioare, ridică greutăți sau lucrează în căldură.
De aici vine și frustrarea. Nu pentru că omul din privat ar vrea să îi fie luat ceva bugetarului. Ci pentru că se întreabă:
„Eu de ce nu am dreptul la aceleași lucruri?”
Cele două Românii ale pieței muncii
Aici ajungem la o problemă despre care se vorbește prea puțin. Există, în România, o diferență tot mai vizibilă între angajatul de la stat și angajatul din mediul privat.
Cel din privat lucrează într-un sistem în care aproape orice beneficiu se negociază. Salariul se negociază. Primele se negociază. Concediile suplimentare se negociază. Voucherele de vacanță se negociază. Beneficiile extrasalariale se negociază.
În sectorul public, o parte importantă dintre acestea sunt stabilite prin lege.
Și nu este nimic rău în faptul că statul își protejează angajații. Problema este că această protecție trebuie pusă în balanță cu realitatea celor care finanțează bugetul.
Ani la rând, bugetarii au beneficiat de vouchere de vacanță în condițiile prevăzute de legislație, în timp ce în mediul privat acestea au rămas, pentru foarte mulți angajați, un lux.
În companiile puternice, cu sindicate și contracte colective solide, salariații pot negocia. Într-o firmă mică din Argeș, unde patronul are cinci, zece sau douăzeci de angajați, puterea de negociere este cu totul alta.
Și atunci apare senzația că România are două categorii de salariați: cei pentru care drepturile sunt garantate prin lege și cei pentru care aproape fiecare beneficiu trebuie negociat.
Dar să nu transformăm bugetarii în țapi ispășitori. Aici trebuie spus foarte clar: nu toți bugetarii sunt privilegiați. Și nici măcar majoritatea nu trebuie privită astfel.
Există foarte mulți oameni în administrație care muncesc serios, medici care fac gărzi, profesori care intră zilnic în clase, polițiști care lucrează noaptea sau sunt chemați urgent la misiuni, dar și angajați din serviciile publice care își fac meseria fără să primească niciun privilegiu.
Problema nu este omul. Problema este sistemul. Un sistem care trebuie să facă diferența între performanță și relații, între condiții reale de muncă și sporuri discutabile, între competență și favoritism.
Cine intră „la stat”?
Dacă vrem o salarizare corectă, trebuie să vorbim și despre recrutare. Pentru că nu poți avea o administrație profesionistă dacă regulile de acces în administrație sunt neclare.
Concursul trebuie să fie concurs. Nu o formalitate. Nu un examen ale cărui condiții par scrise pentru o singură persoană. Nu o procedură în care candidatul „potrivit” pare să fie cunoscut înainte să fie anunțat postul.
Asta nu înseamnă că toate concursurile sunt aranjate. Ar fi absurd să afirmăm așa ceva fără dovezi. Înseamnă însă că regulile trebuie să fie atât de transparente încât suspiciunea să nu mai aibă loc să crească.
Fișa postului trebuie să fie justificată. Cerințele trebuie să fie rezonabile. Comisia trebuie să fie credibilă. Rezultatele trebuie să poată fi verificate. Pentru că, dacă intrarea în sistem se face pe relații, iar salariul se stabilește apoi printr-o combinație de sporuri și privilegii, nu mai avem administrație publică. Avem o clientelă finanțată din bani publici.
Cine se teme de noua lege?
Aici trebuie făcută o diferențiere.
Un medic care se teme că veniturile îi vor fi afectate nu trebuie automat catalogat drept „privilegiat”. Un asistent medical care protestează nu este dușmanul reformei. Un profesor care își apără venitul nu este parte dintr-un sistem corupt.
Oamenii își apără veniturile. Este firesc.
Dar o reformă serioasă trebuie să poată spune și altceva: faptul că ai primit un anumit venit până astăzi nu înseamnă automat că mecanismul care a produs acel venit este perfect și trebuie păstrat pentru totdeauna. Aici este diferența dintre drept și privilegiu.
Marea miză: salariul să nu mai depindă de șef. Poate că aceasta este cea mai importantă schimbare pe care ar trebui să o aducă noua lege.
Salariul unui om nu ar trebui să depindă de cât de bine se înțelege cu șeful. Nici sporul. Nici promovarea. Nici cursul. Nici deplasarea. Nici beneficiul.
Dacă doi oameni lucrează în aceleași condiții, regulile trebuie să fie aceleași.
Dacă unul are o responsabilitate mai mare, trebuie să existe o diferență.
Dacă unul lucrează în condiții periculoase, trebuie să existe o compensație.
Dar fiecare diferență trebuie să poată răspunde la o întrebare simplă: „De ce?”
Dacă răspunsul este „pentru că așa s-a decis în instituția noastră”, sistemul are o problemă.
Reforma nu înseamnă că toți vor avea același salariu
Salarizarea unitară nu trebuie să însemne egalitarism. Nu trebuie să ajungem la situația în care medicul, profesorul, polițistul, funcționarul și șoferul să primească aceiași bani. Ar fi absurd.
Diferențele trebuie să existe.
Dar ele trebuie să fie construite pe criterii care pot fi măsurate: responsabilitate, complexitate, competență, experiență, performanță și condiții de muncă. Nu pe relația cu șeful. Nu pe norocul de a lucra într-o instituție cu o grilă mai generoasă. Nu pe capacitatea de a descoperi o nouă portiță legislativă.
Iar sindicatele? Sindicatele au un rol legitim. Trebuie să apere drepturile angajaților. Trebuie să negocieze. Trebuie să protesteze atunci când o măsură este nedreaptă.
Dar există și o limită. O societate nu poate accepta la nesfârșit ideea că orice încercare de reformă este automat un atac asupra angajatului.
Uneori, un sistem trebuie schimbat tocmai pentru a-i proteja pe cei corecți.
Pentru că într-un sistem cu prea multe sporuri și excepții, cei care nu au acces la ele sunt primii dezavantajați.
Nu este „apocalipsa bugetarilor”
Este posibil ca noua lege să aibă probleme. Este posibil ca anumite categorii să fie afectate mai mult decât altele. Este posibil ca unele prevederi să trebuiască modificate. Și este normal ca legea să fie dezbătută.
Dar trebuie să avem curajul să spunem și ceea ce nu este comod: România nu mai poate construi la nesfârșit salarizarea bugetarilor prin peticiri, excepții, sporuri și hotărâri judecătorești.
Un stat modern trebuie să știe cât plătește. Angajatul trebuie să știe cât primește. Cetățeanul trebuie să știe de ce plătește atât. Iar diferențele dintre salarii trebuie să poată fi explicate.
Poate că adevărata întrebare nu este „cine pierde?”, ci: „cine câștigă dacă sistemul rămâne neschimbat?”
Pentru că, dacă păstrăm un sistem în care două persoane cu aceeași funcție pot avea venituri radical diferite, dacă păstrăm sute de excepții, dacă lăsăm salariile să fie influențate de decizii locale și dacă permitem ca o parte din sistem să fie permanent negociată în instanțe, atunci nu facem decât să amânăm problema.
O nouă lege a salarizării nu trebuie să fie o răzbunare pe bugetari. Nu trebuie să fie nici o operațiune de transfer de bani din buzunarul unei categorii în buzunarul alteia. Trebuie să fie, pur și simplu, o încercare de a pune ordine.
Iar dacă reforma reușește să facă un singur lucru important — să reducă dependența salariului de instituție, de șef și de portițele legislative și să o mute către muncă, responsabilitate și condiții reale — atunci merită susținută.
Pentru că România nu are nevoie de o nouă fabrică de privilegii. Are nevoie de reguli. Și, mai ales, de reguli care să fie aceleași pentru toți.
Cui îi e frică de reformă? Nu ar trebui să îi fie frică celui care muncește corect. Ar trebui să îi fie frică doar celui care știe că, atunci când regulile devin clare, nu mai poate beneficia de ambiguitățile lor.
