Neputința de a dezlega tainele lumii
Ca de obicei, abia trezit din somn, cu o cafea în față și cu pixul în mână, abia începusem să citesc mesajele de pe telefon, când țârâitul soneriei mă anunța că sunt căutat de cineva.
Din obișnuință, m-am uitat pe vizor și, fără să mai apuc să văd în întregime fața celui care sunase, am deschis ușa.
Dincolo de prag, un zdrahon de bărbat, cât muntele – cum sunt cei de care patronii atâtor societăți duc lipsă – tânăr, proaspăt ras, îmbrăcat cu un costum impecabil, care era „asortat” cu o cravată pe măsură, neașteptând să-i răspund la salutu-i mieros dar impunător, a început „să-și facă meseria”…
Deschizând un caiet și „bâgându-mi sub ochi” o legitimație – chipurile de la „o asociație de binefacere” – a început să turuie ca o mașină stricată… „Sunt președintele acestei asociații (n-am înțeles prea bine numele și nici nu m-am obosit să-l citesc pe legitimația întinsă) și ne mai trebuie niște bani pentru acoperirea costului necesar tratării unei fetițe bolnave de leucemie”, atât l-am lăsat să-mi spună și l-am invitat să facă apel la televiziunile care obișnuiesc să difuzeze apeluri umanitare…
A insistat, totuși, arătându-mi fotografia „fetiței bolnave de leucemie în ultima fază” și un fel de document medical care chipurile atestă boala.
M-a privit de sus, pentru câteva secunde, apoi mi-a spus, enervat de insuccesul avut în „munca de lămurire” a mea: „Nu ai suflet!”
Enervat la rându-mi, am spus doar atât: „Dacă nu încetați, chem Poliția”, cuvinte care l-au făcut s-o ia la fugă pe trepte, de parcă fusese prins la furat din apartamente…
Și așa parcă-mi vine să-i dau dreptate ziaristului vest-european care scria că românii salută cu mâna întinsă a cerșit, cu singura adăugire că nu toți…
Nu știu ce să mai cred, nu știu câte organizații non-guvernamentale au ca „obiect de activitate” ajutorarea celor aflați în situații grele, dar sunt sigur că dacă acel ziarist ar bate Calea București, pe jos, de la un capăt la altul, mai ales în zile de sărbătoare, și ar vedea cerșetorii așezați la câțiva metri unul de celălalt, ar scrie un și mai dur și trist articol despre români.
O nedumerire am: cum se face că mai toți „președinții de asociații de binefacere” bat (mai ales) la ușile pensionarilor, totdeauna în zilele în care aceștia, cu bruma de pensie și cu facturile în față, stau și chibzuiesc pe care să le achite și pe care să le amâne?!
Mai amintesc, totuși, cât de mult m-a revoltat să văd cândva, cu ochii mei, cum câțiva cerșetori erau coborâți, de un tip îmbrăcat după „ultimul răcnet”, dintr-un „Mercedes ultimul tip”, și plasați aici, pe locuri cu vad bun, dinainte știute…
Și totuși, faptul că aproape toți cei plătiți s-o facă se fac că nu văd aceste lucruri, mă doare îngrozitor.
Deși, dând crezare lui Emil Cioran, ar trebui să-mi strunesc durerea luând în calcul gândul că „Existența este mai repede o convenție decât un vis”, așa cum e acela care mă macină pe mine.
Și totuși eu, un om cu suflet, „mișcat” de soarta unui om care căuta, mai zilele trecute, prin tomberoane, m-am grăbit să-i fac câteva sandvișuri și am fugit să i le dau. După ce acesta le-a aruncat, am fost „gratulat” cu „Mie să-mi dai bani, nu mâncare!” Ce să mai zic, ce să mai cred, ce să mai adaug?
De atunci, parafrazându-l pe filosof, pot spune despre mine că sunt mai indulgent cu oamenii „pentru care cel mai greu de închipuit este că alții există, și se comportă ca și cum ceilalți ar fi și niciodată nu sunt”. Pentru că de atunci trăiesc altfel timpul: ca pe un fel de a fi în zădărnicie…
Restul e neputință: neputința de a găsi o cheie cu care să deschid ușile unei taine a lumii, rămase până acum și pentru mine nedeschise…
Dan ROTARU
