Dan Grecu, fostul mare gimnast al României, ulterior antrenor și arbitru, a murit la 74 de ani. Marele sportiv român lasă în urmă o carieră plină de reușite în premieră: aur mondial și european, medalie olimpică la Montreal 1976.
Lumea sportului românesc a primit o nouă veste dureroasă – decesul lui Dan Grecu, cel care timp de mai bine de 10 ani a fost simbolul gimnasticii masculine de la noi.
Gimnast, antrenor, arbitru, a fost mereu un model de seriozitate, disciplină și discreție, generând un respect greu de egalat. Participant la trei ediții ale Jocurilor Olimpice, Munchen 1972, Montreal 1976 și Moscova 1980, a cucerit medalia de bronz la inele în Canada, în ciuda faptului că a concurat accidentat.
La Moscova a suferit o ruptură musculară de biceps chiar în timpul finalei de la inele și nu a mai putut continua. O accidentare care până la urmă i-a pus capăt carierei.
A fost primul campion mondial al României, în 1974, la Varna, reușită acompaniată de argintul de la Fort Worth 1979 și bronzul de la Strasbourg 1978. De asemenea, primul campion european, la Berna 1975, după argintul din 1973, de la Grenoble.
„Am început gimnastica la 8 ani, la Iași. Tata era grănicer, la granița de la Prut. Aveam ceva aptitudini și, dintr-o joacă, am ajuns la un club unde se făcea gimnastică.Am început cu antrenorul Octavian Ungureanu. Apoi, tata a ieșit la pensie și ne-am mutat la București, iar aici l-am avut antrenor pe domnul Mircea Bădulescu. Mai întâi la clubul sportiv Viitorul, apoi la clubul Dinamo, ca senior”, a povestt Dan Grecu la un post de radio anul acesta, în aprilie.
„În gimnastică trebuie să începi la o vârstă timpurie.Nu toți gimnaștii au o forță deosebită în brațe. Alții au mai multă forță în picioare și atunci sunt buni la sol și sărituri. Cei cu forță în brațe sunt buni la inele, cum am fost și eu.Dar un gimnast, în general, trebuie să fie complex, să parcurgă toate cele 6 aparate. Și atunci este nevoie și de puțină detentă, și picioare, și brațe, și coordonare”, a mai povestit el.
„Gimnastica a fost viața mea, iar munca și dedicarea au fost cheia succesului. Am trăit ca sportiv pentru a câștiga și ca antrenor pentru a crea echipe. Le sunt recunoscător celor care mi-au fost alături în carieră, familiei si sportivilor pentru că au înțeles că munca bate talentul”, declara el atunci.
Dumnezeu să-l odihnească!
