Lauda nu este un viciu…
A-l comemora pe Eminescu fără a-l reaminti şi pe mentorul junimist Titu Maiorescu, fondatorul revistei „Convorbiri literare”, profesor universitar, estetician, filozof, jurist şi critic literar, format la şcoala filozofiei germane reprezentată de Herbert, Heghel, Kant, Schopenhauer, de la care şi tânărul poet s-a „îndoctrinat” în anii studenţiei, ar fi o nedreptate, cum nedrept este să nu-l amintim şi pe I.L. Caragiale, trecut în nemurire pe 9 iunie 1912, la Berlin.
În ciuda unor controverse, potrivit cărora mentorul Junimist (deputat, ministru, prim-ministru) era în contradicţie cu avântul publicistic al lui Eminescu împotriva intereselor politicianiste, să-l lăudăm, totuşi, pentru promovarea tânărului student, încă de la primele poezii trimise din Viena către redactorul „Convorbirilor literare”, Iacob Negruzzi:
„Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, până acum aşa de puţin format, încât ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului, este d. Mihail Eminescu” (Direcţia nouă în poezia şi proza română”-1872).
Să-l lăudăm pe deschizătorul criticii literare profesioniste, deoarece a fixat definitiv destinul lui Eminescu în conştiinţa publică şi în istoria literară chiar şi după moartea acestuia:
„Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui şi forma limbii naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti” (Eminescu şi poeziile lui, 1889).
Să-l lăudăm pe Maiorescu pentru că a fost primul editor al poeziilor eminesciene, primul care a consemnat că „Eminescu este om al timpului modern, iar cultura lui individuală stă la nivelul culturii europene…”
Despre poezie
Să-l lăudăm pentru lansarea concepţiei despre poezie, scoţând în evidenţă diferenţierea dintre poezie şi proză: „Prima condiţiune pentru ca să existe o poezie în genere, fie epică, fie lirică, este să deştepte, prin cuvintele ei şi prin imagini sensibile, fantezia auditoriului şi tocmai prin aceasta poezia se deosebeşte de proză, ca un gen aparte.
Prin urmare, un şir de cuvinte care nu cuprind alta decât noţiuni reci, abstracte, fără imaginaţiune sensibilă, fie ele cât de bine rimate şi împărţite în silabe ritmatice şi strofe, nu sunt şi nu pot fi poezie, ci rămân proză – o proză rimată. Încă o condiţiune fără de care nu poate fi interes şi plăcere este ca, mai întâi de toate, poezia să fie înţeleasă, trebuie să vorbească în conştiinţa tuturor. Subiectul poeziilor, impresiunile lirice, pasiunile omeneşti, frumuseţea naturii sunt aceleaşi de când lumea; totdeauna variată este încorporarea lor în artă”.
Să-l lăudăm pe Maiorescu pentru cât preţuia folclorul şi poezia populară, aducând elogii bardului de la Mirceşti, ale cărui poezii de inspiraţie folclorică erau „însufleţite de o simţire aşa de curată a naturei, scrisă într-o limbă aşa de frumoasă încât au devenit fără comparare cea mai mare podoabă a literaturei române îndeobşte.”
„În lături!”
În zilele noastre, Maiorescu ar adresa un puternic „În lături!” actualilor „oratori, retori şi limbuţi” pentru ameţitoarea lor „beţie de cuvinte”, în emisiuni televizate. Nu i-ar ierta nici pe vremelnicii cârmuitori implicaţi în bătălii pentru puterea politică, fie pupându-se, fie gâlcevindu-se, după cum le dictează nu inimile, ci interesele.
Cei care am străbătut perioada proletcultismului şi a „realismului socialist” ne amintim cu câtă vehemenţă activiştii stalinişti contestau logica şi estetica maioresciană în favoarea „oglindirii în literatură a realităţilor noii orânduiri de democraţie populară”. Oglinda s-a spart, dar cioburi încă mai există în mentalitatea noilor propagandişti şi detractori, care fac jocul celor ce vor să ne depărteze de valorile autohtone. De aceea întreb şi eu, iubitor de poezie eminesciană, de ce lăsăm timpul să şteargă memoria înaintaşilor literaturii, ştiind bine cât îşi preţuia Eminescu predecesorii, în antiteză cu „simţirile reci” ale contemporanilor, „mici de zile, mari de patimi…?”
Când îl celebraţi pe Eminescu, evocaţi-l şi pe Maiorescu, dragi iubitori de cultură! De ce atâta discriminare? L-aţi comemorat pe 18 iunie, cu o floare şi o lumânare la mormântul părăsit din Cimitirul Bellu, din Bucureşti, nu departe de al marelui poet? Dacă nu, s-o faceţi de acum, încolo, recunoscându-i şi lăudându-i meritele în literatura română! Lauda nu este un viciu când faptele vorbesc!
Gheorghe MOHOR
