La vremea amintirilor
Petrecându-mi tinerețea în climatul bucureștean al veacului trecut, mă declar norocos că am cunoscut oameni a căror imagine îmi luminează azi sufletul: actori, pe care i-am aplaudat, scriitori şi publicişti, alte personalităţi. Aveam conștiința măreției lor, trecuţi acum în lumea umbrelor.
După ce m-am stabilit în metropola argeşeană (2008), l-am cunoscut pe regretatul actor al Teatrului „Al.Davila”, Ion Focşa, jucând pe scena instituţiei din anul 1957, împreună cu adorata-i consoartă, actrița Ileana Focșa. Ieşise la pensie Maestrul, dar nu a stat degeaba: a scris trilogia „Ghinionul a fost norocul meu”, derulându-şi amintirile sale din teatrul românesc, evocând, cu iubire și dăruire sufletească actori şi regizori cu care a colaborat în lunga-i carieră artistică, atât pe scenele din capitală, cât și pe scena din Pitești. Încă de la lectura primului volum, am simțit o bucurie imensă, întâlnind şi numele lui George Franga, fondatorul Muzeului Teatrului Național ”I. L. Caragiale”, din București.
Am vizitat şi eu lăcaşul umbrelor, unde erau expuse fotografii, peruci, veșminte și alte obiecte de recuzită ale marilor actori dispăruți, toate având valoare sentimentală și documentară. Se împlineau 25 de ani de la deschiderea muzeului sub directoratul scriitorului Liviu Rebreanu. Printre primii donatori ai muzeului au fost: soția lui Constantin Davidescu, vechi actor și sufleor al teatrului, Ecaterina Logadi, fiica dramaturgului Caragiale, văduva poetului George Coşbuc.
Au existat și voci sceptice din partea unora, crezându-l nebun pe fondator. Iată ce își amintea memorialistul Ion Focșa, în primul volum al trilogiei:
”Într-o zi, Franga și-a pierdut controlul și l-a fugărit pe scări pe un inspector care se opunea cumpărării biroului la care scrisese Caragiale, dar acesta a scăpat teafăr, dând buzna în biroul directorului:
– Domnule director, nebunul de Franga aleargă după mine să mă bată!
– Să fie chemat la mine!…
– D-le Franga, cum e posibil, așa ceva? Dumneata, care…
– Da, domnule director! Cum să nu fiu nebun? În timp ce colegii mei aleargă să-și aranjeze revelionul, eu umblu după nădragii lui Nottara, după fusta Frosei Sarandi, după chiloții coanei Mița, după bastonul lui Iancu Petrescu, după luleaua lui Grigore Ventura. Păi asta-i treabă de om sănătos?” Liviu Rebreanu râzând ,,i-a împăcat pe amândoi, iar Franga a plecat să-și vadă de „nebunia” lui.”
De atunci până în zilele noastre, Muzeul Teatrului Național a continuat și își continuă menirea, așa cum, pe Programul-Invitație, la împlinirea unui sfert de veac de la înființare, în 1967, Zaharia Stancu scria: ”Poate că, în viitor, mulți se vor lăuda că au făcut ceva pentru acest Muzeu. Vreau să dau mărturie că Muzeul Teatrului Național din București nu ar fi luat ființă și nu ar fi devenit ceea ce este astăzi fără perseverența, priceperea și pasiunea lui George Franga”.
Mi-a fost pe suflet povestea aceasta, dar o spun acum, la vremea amintirilor, prin mărturiile celui care a fost îndrăgitul actor și regizor Ion Focșa. Maestrul a părăsit scena vieţii la 12 ianuarie 2012, când avea încă multe de făcut în cultura argeșeană.
Gheorghe MOHOR
