La o lansare de carte – Dan Drăgoi: „Alfabetul inimii”.
Miercuri 5 martie a.c., în sala Ars Nova a Centrului Cultural Piteşti, în cadrul emisiunii „Personalităţi culturale argeşene”, coordonată de către distinsul scriitor Jean Dumitraşcu, a avut loc lansarea volumului „Alfabetul iubirii”, al cărui autor, d-l Dan Drăgoi, s-a bucurat de atenţia publică, precum şi publicul de ambianţa evenimentului, în deschidere ascultând recitalul la pian al nepotului de fiu al autorului, Dimitrie Drăgoi.
O premieră literară absolută, putem afirma, prin originalitate şi diversitatea pe litere de alfabet a titlurilor şi conţinutului fiecărei poezii din „Alfabetul inimii”, confirmând voroava cronicarului Miron Costin, potrivit căreia „nu iaşte alta mai plăcută şi mai de folos zăbavă decât cetitul cărţilor”.
Autorul reuşeşte să creeze fenomenul de osmoză între clasicism şi modernism, între reflecţie şi sentiment, folosind transformări morfologice şi ingrediente stilistice (metafora, epitetul, comparaţia) pentru a da culoare expresiei poetice pe gustul cititorului de astăzi, condiţiile de bază pentru ca autorul să fie catalogat poet, „poet în toată puterea cuvântului”, cum îl aprecia mentorul junimist Titu Maiorescu pe tânărul Eminescu publicându-i poeziile trimise din Viena pentru revista „Convorbiri literare”.
După titlul „Alibi”, autorul s-a lăsat cuprins de nostalgia cuvântului „Acasă”, amintindu-şi, în primul rând, de suprema fiinţă care asigură veşnicia vieţii umane, descriind „carul plin de rouă ce m-aştepta în prag”, „răscolirea ierbii, ploile bogate, de florile câmpiei, perele răscoapte, pâinea coaptă-n vatră şi vinul arămit, de cerul înstelat, c-un dor neostoit”. Toate fiind posibile fiindcă trăia Mama. Urmează reflecţia: „Mi-e dor de plaiul drag, când înfloreau salcâmii/ Şi pe pripoare-urcau, spre infinit, străbunii”. Chipul mamei apare şi după plecarea ei în lumea stelară: „M-am rugat cu ardoare toamnei/lungi de smarald/Să mi te aducă de acolo, de sus, din înalt,/ M-am rugat în genunchi/ într-un ocean de suspine.” („Ai plecat, mamă…). Reflecţia? „Se zguduie infinitul/ cu dorul din mine.” De aceea este invocat dorul în catrenul reflexiv „Aşteptare”: „Aşteptarea noastră e plină de dor/Nicio lumină mai mare nu este./Suntem picătura albastră din nor/Început şi sfârşit de poveste”.
Duioasă, dar profundă apare şi elegia „Amintire”, în care vibrează inimile tuturor pământenilor recunoscători faţă de suprema fiinţă şi dincolo de moarte: „Din cerul nesfârşit, în raza de mătase/ Măicuţa mea cămaşa vieţii mele coase…”
Cine zicea că-n zilele noastre nu se mai scrie poezie autentică? Se scrie, dar trebuie şi citită, pentru a ne da seama de valoarea-i emoţională. În toate poeziile contemporanului nostru Dan Drăgoi, întâlnim această caracteristică de formă şi de fond.
Gheorghe MOHOR
