Arăta, cum avea să-şi amintească unul dintre contemporani: …„de statură mijlocie, cu trupul proporţionat şi bine legat, cu trăsăturile feţei regulate şi distinse, părul negru, lucios şi cam lung, fruntea înaltă şi senină, iar în ochii negri, umbriţi şi adânci, surprindeam pâlpâitul unei lumini incandescente, ca un scăpărat al focului tainic ce-i ardea sufletul”.
Poetul se afla deasupra sfântului mormânt din cimitirul „Bellu” din Bucureşti, unde, în fiecare an, pe 15 ianuarie şi 15 iunie, merg cu flori ca la cel al părinţilor şi fraţilor mei. I-am vorbit versificat, cum doar în vis mi se poate întâmpla, poetul parafrazând versurile divinei sale creaţii literare:
– Când îţi văd, poete, chipul, gânditor şi-aşa senin/ Cum sunt ochii unui înger, cu evlavie mă-nchin;/ Sufletu-ţi e-acolo-n ceruri, veşnic strălucind şi teafăr/ Demiurgul preschimbându-l în nemuritor Luceafăr.
– Dragul meu, cărarea asta s-a bătut de mai ‘nainte,/ Semn că lumea tot mai simte gustul mierii din cuvinte./ Trec pe rând poeţi şi critici aducându-mi osanale/ Şi coroane cu flori dalbe, aud cuvântări banale// Lăudându-mi-se truda şi recunoscuta-mi faptă/ De-a turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă./
– Iubind gloria-ţi postumă, criticii n-au pregetat/ Să arate cât de falnic pe români i-ai înălţat/ Căutând cuvântul sacru, ce exprimă adevărul/
Şi dreptatea, şi virtutea, alungând minciuna, răul…/
– Însă viaţa-mi zbuciumată neştiind-o pe de rost/ Îşi bătură alţii capul s-o pătrunză cum a fost/ Şi apoi să mă discute că n-am fost un lucru mare/ C-am fost om cum sunt şi dânşii… Măgulit e fiecare// Că n-am fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări/ Şi le umflă orişicare în savante adunări/ Când de tine se vorbeşte. S-a-nţeles de mai nainte/ C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.// Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,/ Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege…/ Dar afară de acestea, vor căta vieţii mele/ Să-i găsească pete multe, cum sunt norii printre stele// Astea toate mă apropie de dânşii…Nu lumina/ Ce în lume-am revărsat-o, ci păcatele şi vina,/
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt/ Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;// Toate micile mizerii unui suflet chinuit/ Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce am gândit./ Tot gustând amarul vieţii, îndemnat eram a spune,/ Peste toate o lopată de ţărână se depune,/ Iară lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată/ Ce-ndărătu-i şi nainte-i întuneric se arată.// Când priveşti peste morminte, nu e greu să înţelegi/ Căci e vis al nefiinţei viaţa unei lumi întregi./ Dar rămâi, rămâi cu bine, iubitor de poezie -/ Luna, iată, ne arată cum că vremea e târzie…
Eminescu s-a retras miraculos în lumea lui astrală, eu rămânând în viaţa pământească încărcată de păcate şi răutăţi, memorând versurile inscripţionate pe piatra funerară: „Reverse dulci scântei/A tot ştiutoarea/ Deasupra-mi crengi de tei/Să-şi scuture floarea//Nemaifiind pribeag/De-acum înainte/ Aduceri aminte/ M-or troieni cu drag.”
Gheorghe MOHOR
