ISTORIA CLIPEI: Un spirit luminat
Născut în 1786, Iordache Golescu este mai puțin cunoscut decât fratele său mai mic, Dinicu Golescu, cu toate că a fost unul dintre cei mai activi cărturari și oameni de stat ai Țării Românești. Cum tatăl său, banul Radu Golescu era unul dintre boierii cei mai ,,aprețuitori ai învățăturii”, asemenea fraților săi Nicolae (Deli Aga), Dinicu și Ana, a avut profesori de elenă, latină, italiană și franceză, după care a urmat cursurile Academiei Grecești din București. La terminare, în 1803, ajunge repede mare stolnic, pentru ca zece ani mai târziu să fie mare logofăt, făcând parte din Divanul țării.
În timpul domniei lui Vodă Caragea, este ales membru în Comisia pentru cercetarea situației învățământului, după care, în 1818, îl găsim efor al școlilor, demnitate din care-i prezintă lui vodă cererea de înființare a unei școli românești. Solicitarea îi este aprobată și, așa a luat ființă Școala Sfântul Sava, pe mai departe, dându-i-se poruncă să găsească profesori. Este meritul lui Iordache Golescu de a fi descoperit și invita pe Gheorghe Lazăr să predea la noua școală, pe care a făcut-o să funcționeze cu sprijinul socrului său boierul Constantin Bălăceanu, Mitropolitului Dionisie Lupu și logofătului Ștefan Nestor.
Apoi, prin grija Eforiei școalelor pe care o conducea, elevii care s-au distins la învățătură, precum Eufrosin Poteca, Ion Pandele, Costache Moroiu, Simion Marcovici, au fost trimiși pentru studii în străinătate.
Demnitatea de efor al școalelor este deținută de Iordache Golescu până în 20 august 1820, timp în care, printre altele, s-a vrednicit și de funcționarea Școlii românești de la Slatina, deschisă de tatăl său Radu Golescu pe când era ban al Olteniei.
La izbucnirea zaverei din 1821, se afla în București, intrat în legătură cu poetul grec de origine aromână Rigas Feraios, care preconiza o alianță creștină balcanică împotriva Imperiului Otoman, idee împărtășită și de Nicolae Roznoveanu, care gândea o ,,Confederație dunăreană”.
Abia strecurându-se printre mulțimea îndârjită, din București, s-a întors la Golești, însă, nu și-a mai găsește familia, ascunsă la Mânăstirea Curtea de Argeș, alături de cea a fratelui său Dinicu și, face totul ca, prin pasul Rucăr-Bran, să-i treacă munții, până la Brașov.
Despre zavera din 1821, condusă de Tudor Vladimirescu, marele cărturar Iordache Golescu a scris cartea ,,Prea scurtă însemnare de turburarea Țării Românești, ce s-a întâmplat la leat 1821, mart, după moartea lui Aleco-Vodă Șuțu”.
După întoarcerea domniilor pământene, Grigore Ghica primul domn român care a înlocuit fanarioții, îl numește din nou în Eforia școalelor, demnitate în care stă până în 1830. Domnul, însă, îi dă și alte obligații, cum ar fi să facă parte, alături de Constantin Buzău și Constantin Bălăceanu, din ,,Epitropia sărmanilor evangheliști”, cea care se îngrijea de copiii fără părinți.
În timpul Regulamentelor Organice, generalul rus Pavel Kiseleff ,,Împuternicitul Prezident al Divanurilor Moldovei și Valahiei”, în 1831, îl numește Mare Logofăt al Dreptății (ministrul justiției), poziție din care impune Obșteștii Adunări proiecte pentru reglementarea normelor judecătorești în vederea ,,bunei orânduieli”.
Atunci când, în 1836, se înființează ,,Sfatul Consultativ”, curte superioară de justiție pentru judecată în ultimă instanță, face parte din această instanță și, doi ani mai târziu, este numit prezident al acesteia. În septembrie 1844, domnitorul Gheorghe Bibescu îl menține ca membru al secției a II-a a Înaltului Divan.
Iordache Golescu nu s-a ferit să pășească, cu sfială e drept, pe ogorul virgin, atunci, al literaturii române. A scris literatură asemenea cum a făcut-o Conachi și contemporanii săi, Văcăreștii. Alături de fratele său Dinicu Golescu, la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul celui de al XIX-lea, a inițiat și dezvoltat mișcarea de trezire a valențelor politice și culturale românești, stăruințele lui ,,un strajnic iubitor de muze”, cum îl numea Gheorghe Lazăr, ajutând la punerea temeliilor literare românești, bazate pe izvoarele înțelepciunii populare.
Îl găsim ca un pasionat culegător de: ,,Pilde, povățuiri, cuvinte adevărate și povești cu trebuicioase lămuriri”, cartea sa de parimii (proverbe, maxime, pilde), fiind plină de savoare și înțelepciune: ,,Păunul să tacă, dacă vrea să placă” ,,adecă cel ce nu știe să grăiască, mai bine să tacă, fie și de cel mai mare neam”. Tot el a reținut și observații de duh ca acestea: ,,Din tată usturoi, din mamă ceapă, m-am născut ardei cumplit”. Sau: ,,Zis-au unul”: ,,Cutare te ocărăște”. Iar, acela îi răspunse: ,,Când nu sunt de față, poate să mă și bată”.
Preocupările lui filozofice s-au manifestat prin aceea că a alcătuit un lexicon ,,Dicsioner românesc” și o gramatică românească. A scris lucrări despre morală și piese de teatru.
A tălmăcit din limba franceză în grecește romanul ,,Paul et Virginie” al lui Bernardin de Saint Pierre și fragmente din ,,Scrisorile persane” a le lui Montesquieu și-a încercat chiar să traducă ,,Iliada”.
Se poate spune că, deși a creat doar lucrări modeste, în multe genuri, a fost totuși un pioner, într-o vreme când soarta țării era dominată de apăsarea turco-fanariotă, de care nu s-a lăsat înfrânt, călăuzit de mintea sa novatoare, animată de idei iluministe și sufletul dragostei de țară.
A avut… 23 copii! I-au trăit numai șase. Dintre ei, istoria l-a reținut pe Alexandru Gh. Golescu-Negru, zis Arăpilă, unul din fruntașii revoluției de la 1848, cel mai apropiat și mai drag prieten a lui Nicolae Bălcescu.
Evenimentele din 1848, îl surprind pe Iordache Golescu în București, ca membru al Înaltei Curți de Judecată. Vârsta înaintată, avea 80 de ani, îl fac să-și caute un loc sigur. Hotărăște să plece la băi, la Mehadia, să-și îngrijească sănătatea, dar, în august 1848, pe drum, la Orșova, s-a stins din viață.
Victor PANDURU
Foto: historia.ro
