ISTORIA CLIPEI: Piteștiul și războaiele austro-ruso-turce
Începute în 1683 cu asediul turcilor împotriva Vienei și continuate în mai multe rânduri până la 1829, aceste războaie au fost confruntări pentru rezolvarea ,,problemei orientale” cu scop bine definit și anume diminuarea dominației turcilor în Peninsula Balcanică și Orientul Apropiat.
Asediul Vienei, timp de 2 luni, între iulie și septembrie, nu le-a reușit turcilor și, în plus, după înfrângerile de la Buda 1686, Mohacs 1687, Salankemen 1691 și Zenta 1697, sunt nevoiți să accepte Pacea de al Karlowitz din 1699, cu toate că vedeau cum regresul lor în sud-estul Europei începea, în favoarea Rusiei și habsburgilor, austriecii introducând oficial Transilvania în componența imperiului lor.
Deloc resemnați în situația în care ajunseseră, otomanii declară război rușilor și astfel urmează confruntarea ruso-turcă din 1710-1711, ostilitățile desfășurându-se pe teritoriul Moldovei la Stănilești pe Prut, unde trupele țariste aliate cu cele moldovene conduse de Dimitrie Cantemir sunt înfrânte. După pacea încheiată la Vadu Hușilor, expansiunea rusă în nordul Mării Negre și estul Europei stagnează o bună bucată de timp.
În războiul dintre 1716 și 1718, la care Rusia nu participă, Piteștiul, nod comercial, punct de schimb și târg meșteșugăresc, a devenit loc de concentrare al armatelor austriece, urmare strategiilor de luptă ale acestora, dar și ținta unor jafuri datorate lipsurilor de tot felul, urmare proastei aprovizionări a soldaților habsburgici. Au fost atacate numeroasele mori de apă ridicate pe malul Argeșului, după ce agricultura se îmbina cu meșteșugurile și negustoriile, în împrejurimile orașului fiind suprafețe întinse cultivate cu cereale, adevărate prelungiri ale culturilor care creșteau pe suprafețele agricole ale așezărilor, din împrejurimi.
Casele cojocarilor, croitorilor, cizmarilor, papugiilor, dulgherilor, zidarilor, cărămidarilor, pietrarilor, brutarilor, măcelarilor, boiangiilor, plăpumarilor, tăbăcarilor, fierarilor, bijutierilor au fost prădate fără nicio opreliște, ostașii austrieci vandali luând tot ce le ieșea în cale.
Ținta jafurilor au fost și povernele cu țuica lor de prune renumită, dar și cramele de vinuri vestite pentru gustul plăcut plin de buchet aparte cum se spunea, vinuri obținute din podgoriile din jurul Piteștiului.
La terminarea războiului pacea s-a încheiat între Imperiul Otoman și Austria pe de o parte, iar pe de altă parte între Veneția cu otomanii, prin aceste păci, turcii anexau Peloponezul de la Veneția, dar cedau Austriei Belgradul, și Banatul împreună cu Oltenia parte a principatului autonom Țara Românească.
Disputele de la frontierele Rusiei cu tătarii din Crimeea stăpânită de turci au fost pretextul pentru declanșarea războiului ruso-austro-turc din anii 1735-1739, război prin care, Imperiul Țarist căuta înainte de toate să-și mărească influența în nordul Mării Negre, sprijinit de Austria intrată în război ca aliat în 1737. Numai că, în urma pierderilor suferite habsburgii încheie pace separată cu Imperiul Otoman, cedându-i acestuia nordul Serbiei cu Belgradul. În plus, înapoiază și Oltenia Țării Românești.
În perioada acestui război, domnitorul Constantin Mavrocordat, conducând un corp de 30.000 de ieniceri, a făcut fuziunea cu alt corp de 10.000 de români comandați de fratele său, Ion Mavrocordat, pentru a se îndrepta spre Transilvania.
Ajunși la Pitești, după ce află atrocitățile făcute în oraș de un corp al unor sute de husari, comandați de colonelul Bargozzi, îi atacă cu furie și colonelul moare în luptă. Victorioși, frații Mavrocordat părăsesc Piteștiul și se îndreaptă spre Câmpulung Mușcel, forțând grosul armatei austriece să se retragă spre Transilvania.
După alt război ruso-turc, cel dintre 1768-1774, finalizat cu înfrângerea umilitoare a Înaltei Porți, se încheie Pacea de la Kuciuk-Kainargi, în urma căreia turcii pierd Hanatul Crimeei anexat de Rusia. În plus, Rusia primește drepturi economice pe teritoriul Imperiului Otoman și, sub aroganța că protejează creștinii ortodocși din acest imperiu, intervine în Principatele Române, în scopul de a le determina să accepte doctrina rusească de război, a frăției ortodocse, fapt care le reușește în mare parte, mulți români fiind ferm convinși că doar aceasta îi poate scăpa de jugul turcesc.
Convenția de la Istanbul, prin care se încheie acest război, a statuat un adevăr dureros pentru întregul neam românesc: turcii, în 1775, lasă Imperiul Habsburgic să anexeze nordul Moldovei, care, rupt din trupul acesteia, primește numele de Bucovina.
În vara anului 1772, pe vremea acestui război, trupele otomane provoacă mari distrugeri în Pitești prin jafuri de tot felul și alte silnicii, la care nimeni nu s-a putut împotrivi.
Ostilitățile dintre cele trei mari puteri nu s-au oprit, și între 1787-1791/1792, se desfășoară un nou război ruso-austro-turc, terminat în 1791 cu Pacea de la Șiștov încheiată între turci și austrieci, urmată de Pacea de la Iași din 1792 între turci și ruși, în urma acestei convenții Rusia dobândind ținuturile dintre Nistru și Bug.
În împrejurările acestui război, în august 1791, la Pitești, a avut loc o luptă între austrieci și turci, în timpul căreia a murit istoricul și etnograful austriac Franz Joseph Sulzer, care în lucrările sale a susținut teza aberantă a formării limbii și poporului român la sud de Dunăre, o teză din nefericire preluată și răspândită în secolul 19 de geograful și istoricul Robert Roesler (1836-1874) dar și de alți adepți ai acestei teze imigraționiste tendențioase, împotriva căreia mințile luminate ale românilor au lucrat mult s-o combată, pentru că era una care contrazicea flagrant realitatea istorică.
Patimile românilor, nu se sting, însă, și, după războiul ruso-turc dintre anii 1806-1812, în urma Păcii de la București, din mai 1812, este smuls din trupul Moldovei teritoriul dintre Prut și Nistru, care devine în totalitate gubernie rusească, denumită Basarabia, fără să se țină seama că adevărata Basarabie era doar partea de sud, încă de pe vremea când Alexandru, fiul cel mare a lui Basarab I, după o expediție comună cu ungurii împotriva tătarilor, datorită vitejiei sale, fusese lăsat s-o denumească așa, în semn de respect pentru tot neamul basarabilor.
Seria războaielor ruso-austro-turce se încheie prin cel dintre 1828-1829, un război stins prin Pacea de la Adrianopol, prin care Poarta dădea Rusiei acces la gurile Dunării, deschidea strâmtorile Bosfor și Dardanele și liberaliza comerțul. Poarta permitea, însă, Rusiei să ocupe Țara Românească și Moldova până ce rușii reușeau să plătească turcilor uriașele datorii de război pe care le datorau. Un fapt pozitiv a fost acela că Țara Românească redobândea cetățile de pe malul stâng al Dunării, respectiv Turnu, Giurgiu și Brăila, care până atunci fuseseră raiale turcești. Îmbucurătoare pentru principatele române au fost și redobândirea autonomiei administrative, libertatea comerțului și scutirea de obligativitatea aprovizionării Porții.
Cu toate că țările române n-au fost implicate efectiv în confruntările armate ale războaielor ruso-austro-turce, pentru că în mare parte s-au desfășurat pe teritoriul românesc au cauzat multe pierderi materiale și umane, practic românii suportând cheltuielile cu întreținerea armatelor străine, premeditat venite, prost aprovizionate, iar după bătălii, de fiecare dată a fost nevoie să se muncească mult pentru ștergerea urmelor acestora.
Așezat într-o răspântie de drumuri, Piteștiul, pe timpul războaielor dintre cele trei mari puteri, a fost mai mereu în calea armatelor străine, care i-au provocat multe drame datorate jafurilor și altor silnicii greu de dus.
Victor PANDURU
