ISTORIA CLIPEI: O replică demnă
Neabătut, în credința că toate încercările străinilor de a nesocoti drepturile țării sale, se impuneau a fi înfruntate, Alexandru Ioan Cuza a încercat și, de multe ori, a reușit, să ajungă, prin acte de demnitate, la respectul care se cuvenea tânărului stat român.
În București, pe 3 august 1865, au avut loc tulburări de stradă, care i-au servit marelui vizir Fuad Pașa, drept pretext de exagerare, considerându-le ,,manifestări brutale” împotriva instituțiilor tânărului stat românesc și a domnitorului său.
În realitate, fusese o nemulțumire a vânzătorilor ambulanți și comercianților de tutun, obligați, printr-o ordonanță a primăriei, să-și vândă marfa în gherete închiriate. Faptele lor au rămas fără ecou în rândul altor categorii de bucureșteni ca de altminteri și în restul țării. Ce-i drept, opoziția a nutrit unele speranțe, cu atât mai mult cu cât Al. I. Cuza nu se afla în țară, plecat la băile Ems, după ce încredințase conducerea țării guvernului prezidat de Nicolae Krețulescu.
Nefiind ,,o pornire obștească în masă a poporului contra regimului și a domnitorului, ci rezultatul uneltirilor opoziției”, după cum o caracterizează A. D. Xenopol, mișcarea s-a stins repede. Înștiințat la Ems despre evenimente, Cuza a revenit în țară, dar a constatat că nu mai era motiv să intervină și, drept urmare, n-a mai ajuns în capitală, oprindu-se la castelul de la Ruginoasa, unde și-a serbat ziua onomastică.
Marele vizir Fuad Pașa a continuat însă să facă senzație și presa străină n-a lăsat să-i scape prilejul exagerării evenimentelor de la București, nesfiindu-se să relateze situația într-o lumină nefavorabilă domnitorului. După jurnaliștii străini s-au luat și reprezentanții diplomatici ai Angliei și Rusiei, aflați la Istanbul, insistând ca Poarta să trimită o comisie de anchetă, numai că de inutilitatea demersului s-a convins repede însuși ministrul de externe turc. Perseverență, diplomații englez și rus i-au cerut pe mai departe marelui vizir Fuad Pașa – cunoscându-i priceperea ,,de a nu se purta cu mânuși” – să-i trimită lui Alexandru Ioan Cuza o scrisoare în termeni drastici.
Ajunsă la București și publicată în ,,Journal de Constantinopole”, scrisoarea a stârnit multă indignare în țară.
Domnul Alexandru Ioan Cuza i-a răspuns prompt și chiar presa străină ostilă a remarcat formularea diplomatică, dar nu mai puțin fermă.
Amintind că Principatele Unite se administrează ,,afară de tot amestecul Înaltei Porți”, că transformarea unui ,,incident local” într-o ,,expresie brutală a unei nemulțumiri generale” nu avea nicio justificare și că blamul la adresa guvernului izvora dintr-o lipsă de documentare, domnitorul român scria: ,,Și, presupunând că Guvernul Meu să nu-și fi făcut datoria sa, cine s-ar fi însărcinat de a restabili ordinul compromis? Înalta Poartă, împreună cu Puterile Garante? Dumnezeu să ferească, Alteță, ca Înalta Poartă să fie constrânsă la această necesitate, căci atunci ar fi atrasă în niște complicații a căror consecinți sunt afară de orice prevedere… că de câte ori uneltiri primejdioase vor pune în pericol instituțiile Țării, voiu ști a răspunde la încrederea Poporului Român și la dorințele sale menținând cu energie ordinul public; că de câte ori liniștea României va fi compromisă, ori de unde ar veni primejdia, Eu nu voi consulta decât datoria Mea, drepturile Mele și interesele noastre comune”. Era o aluzie fermă de a apăra țara împotriva oricăror încercări de amestec și de uneltiri ,,ori de unde ar veni primejdia”. Tâlcul afirmațiilor a fost înțeles de marele vizir Fuad Pașa și, la 29 noiembrie 1865, a adresat o nouă scrisoare, lui Al. Ioan Cuza, prin care o retracta pe prima.
O avalanșă de telegrame, scrisori, felicitări, unele adresate direct domnitorului, altele unor demnitari, venite de la cele mai diverse categorii de cetățeni, grupați pe comune, orașe, plase sau județe, a funcționarilor de toate gradele, a membrilor corpului didactic, magistraților, medicilor, reprezentanților clerului, comandanților de unități și subunități militare, stau astăzi mărturie, la Biblioteca Academiei și Arhiva istorică a Ministerului Afacerilor Externe, a entuziasmului românilor la replica fermă dată lui Fuad Pașa.
Scrisoarea de răspuns a lui Al. I. Cuza, după ce a apărut în ,,Monitorul” nr. 247/ 21 noiembrie 1865, oficialul țării, a fost tipărită într-o broșură specială, în limbile română și franceză, ulterior reeditată la cererea cetățenilor din diferite localități, atât de mare fusese entuziasmul stârnit în rândul poporului român.
Marele istoric Nicolae Iorga aprecia răspunsul domnitorului Unirii ca fiind drept ,,actul de demnitate cel mai frumos”.
Înfruntarea marelui vizir, era înainte de orice, un act de demnitate împotriva insolenței.
Victor PANDURU
