ISTORIA CLIPEI: Coborârea în istorie
După scrierea monumentalei monografii ,,Io Mihai Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domn al Țării Românești și al Ardealului și a toată Țara Moldovei”, distinsă, la Salonul Internațional de Carte – Chișinău 2012, cu Premiul CLIO, eruditul istoric Marin Cristian, în romanul CRAIUL DACIEI apărut la Editura BETTA București, de data aceasta, cu mijloacele specifice romanțării, ne prezintă meșteșugit faptele și figura marelui voievod, printr-o coborâre de inimă în vremea acestuia. Ajunge, astfel, la compunerea unei cărți tulburătoare, care cucerește, adevărat îndemn de a ne apropia de viața, faptele și trăirile înaintașilor prin lecturi captivante.
Construcția romanului, în armonia desfășurării imenselor episoade, prin descrierea particulară a locurilor, peisajelor, mediului natural sau ambiental, a detaliilor cadrului de acțiune a voievodului, a personajelor din jurul său, denotă fantezia și iscusința de a controla cu acribie un ansamblu compozițional, prin forță epică și forme variate de expresie, pe măsura erudiției autorului.
Sunt în roman multe pagini descriptive, dialoguri bine alcătuite, în care se confruntă judecăți, opinii, teze definitorii într-o perioadă de mari convulsii, dominată, însă, de gândirea vizionară a marelui strateg Mihai Viteazul, supusă corolarului ,,pohtei” unirii sub un singur sceptru a celor trei state românești, prin abolirea granițelor dintre frați de același sânge, aceeași limbă și aceleași tradiții.
De data aceasta, în calitate de prozator, Marin Cristian este preocupat să spună cât mai exact și sugestiv ceea ce gândește literar pe solida sa formație istorică, încrezător în bogăția, originalitatea și expresivitatea limbajului vechilor documente, limbaj pe care-l scoate din noaptea de secole a limbii române, în care, din nefericire, așa cum spunea H. Jacquier, nu s-au scris opere literare, cu toate că bogăția lexicală, expresivă era una de necontestat. Acest limbaj salvat de înscrisurile vechi istorice, prin talentul literar al autorului, reverberează în arhaisme prinse în textul limbii române moderne, aducând o dată mai mult în fața cititorului regretul că limba noastră deși strălucitoare, cu savoare deosebită, a fost constrânsă de condițiile istorice să ducă o viață nocturnă mult prelungită, o viață nocturnă în care munca de elaborare milenară a ei a fost făcută exclusiv de popor, acesta fiind și motivul pentru care a rezultat o limbă cu o expresivitate populară fără pereche, aptă pentru creațiile cele mai admirabile ale folclorului.
Romanul CRAIUL DACIEI confirmă vocația unui prozator inspirat, care într-o evocare amplă, originală, expresivă, de sugestie, dă viață unui personaj complex și reprezentativ pentru epoca sa, deschis marilor idei europene, într-o vreme a luptelor pentru hegemonii, dominată de mari frământări, neliniști, amenințări, nedreptăți, tiranii, arbitraj al celor puternici, alianțe viclene, nestatornice, pentru care în arena istoriei a curs mult sânge nevinovat, prin sacrificiul unor eroi anonimi, ființe inocente, care n-au putut să spele de păcate crimele atâtor veleitari ai puterii.
Curajul autorului de a se apropia de viața, faptele și gândirea lui Mihai Viteazul, această conștiință tutelară a neamului nostru, se bazează pe osatura solidă a documentelor pe care le-a studiat în calitate de doctor în istorie, dar și pe talentul său de povestitor, demonstrat fără tăgadă de priceperea cu care ne coboară în vremuri de mult apuse, făcându-ne să credem că istoria este cartea de căpătâi a neamului, dar și cea mai frumoasă poveste.
Conștient că narațiunile, inspirate de adevăruri istorice, presupun construcții literare prin introducerea documentelor vechi în imagologie, pentru a se ajunge la putere epică, discernământ și analiză, Marin Cristian adoptă stilistic limbajul povestirilor istorice care îmbină plăcut arhaismele cu uzul limbii curente, numai în felul acesta, printr-o atentă, bine cântărită valorificare și a fondului vechi, fiind posibilă comunicarea sugestivă, plastică, expresivă a trecutului plin de idei tensionate și, astfel, prin evenimentele narate, autorul poate ajunge inspirat să impună cititorului trăirea unor emoții afective dar și stilistice.
Sunt de remarcat figuri de stil de genul ,,iscodirea agerimii gândului” ,,nu-și va oropsi promisiunile” ,,oblojire de pace” ,,soarta croiește haine noi după cum e vremea” ,,ia fura culoarea crinului imperial” ,,zbaterile nu au urcat mugurii în lăstarii bucuriei” ,,argintul cinstei s-a topit” ,,amestecături vrăjmășești” ,,trebăluire prin grădina Edenului inimii” ,,nădejdii înecate” ,,prăsila gândurilor” ș.a.
Originală este și datarea evenimentelor în funcție de manifestările anotimpurilor în care au avut loc, fiind încântător să reții că acestea s-au produs: ,,când aroma tufelor de soc umblă dezlănțuită pe câmpii”, ,,când se desprinde coaja de pe nucă” sau ,,când salcâmii s-au potolit să mai împrăștie arome”, ,,când cântecul cucului răsună prin zăvoaie și dumbrăvi” ș.a.
Toate definesc un scriitor de resurse epice, cu un stil original, expresiv și tehnică a dialogului foarte bine stăpânită, care sădesc în conștiința cititorului multe mândrii naționale, după citirea desfășurării atâtor evenimente tulburătoare.
Evocarea drumului parcurs prin viață de domnitorul Mihai Viteazul de la nașterea sa, într-un târg dunărean, până la uciderea mișelească de pe câmpia Turzii, înscrie în palmaresul literaturii noastre istorice un roman bine închegat, impresionant prin documentare, reușit în construcția lui ideatică și artistică, adevărată împlinire de aspirație estetică. Bogăția documentară stimulată de fantezie creatoare în căutarea cuvintelor și construcțiilor lexicale pentru reînvierea cât mai convingătoare a realității istorice, prin puterea limbii, au prilejuit autorului o imensă frescă epică, demnă de toată lauda.
Victor PANDURU
