ISTORIA CLIPEI: Arestarea lui Tudor Vladimirescu
După ce Adunarea de la Padeș îi speriase, boierii au trimis oaste să o împrăștie, numai că mișcarea lor s-a dovedit neputincioasă și cei 25 mii de panduri s-a pus în mișcare spre București. Trecută prin mai multe încleștări pe drumul până acolo, armata pandurilor a fost primită cu urale de bucureștenii și, într-o bucurie de nedescris, l-au proclamat pe Tudor Vladimirescu domn al Țării Românești. Din nefericire, din cauza potopului de intrigi boierești sau ale eteriștilor, domnia lui a fost doar până la 15 mai 1821 și Marele Pandur a fost nevoit să înceapă retragerea spre Pitești.
Între cele două detașamente de panduri, însă cu viclenie, prin jurământ de credință necinstit, s-au alăturat mulți arnăuți care, în nădejdia că vina va cădea doar asupra pandurilor, s-au pus pe tot felul de jafuri din vetrele oamenilor întâlnite pe drum. La văzul unor așa grozăvii, Tudor a poruncit încetarea jafurilor, în caz de nesupunere pedeapsa nefiind alta decât spânzurarea, după cum deja se întâmplase la Bolintin Vale cu doi flăcăi panduri de doar douăzeci de ani, care furaseră dintr-o casă de țărani două trâmbe de pânză. Cu nesupunere, însă, unii panduri, luându-se după arnăuții de lângă ei, au jefuit pe mai departe, fără frică și, cum era de așteptat, mulți au sfârșit în ștreang, sau loviți de glonț.
De la Bolintin Vale și până la Găești, Tudor a pedepsit cu moartea douăzeci de tineri panduri, fără să țină seama că erau chiar bravi luptători. Însă, la văzul cadavrelor atârnate, hoții rămași în viață se răzvrăteau de fiecare dată, din ce în ce mai mult și jafurile, în loc să dispară, deveneau mai multe. Dar ce l-a uimit mult, om de mare curățenie sufletească și simț al dreptății, care nu voia să conducă o armată de tâlhari, Tudor descoperea în continuare, cu uimire, că mulți dintre oștenii lui se luau pe mai departe după pornirile păcătoase ale arnăuților, fără să-i mai asculte comenzile și își îngăduiau pe mai departe jafurile, stăpâniți de patima îmbogățirilor murdare.
Cum nu voia să comande o armată de tâlhari, ajuns la conacul din Golești, din apropierea Piteștilor, după ce și-a pregătit tabăra de luptă contra turcilor sosiți deja în țară, grija lui Tudor a fost să obțină în scris de la toți căpitanii săi făgăduința că vor răspunde cu viața pentru neorânduielile săvârșite de unii panduri de sub comanda lor, puși pe furat fără căință din gospodăriile oamenilor cinstiți.
Când și-a terminat de scris nizamul, a chemat căpitanii să-l semneze fără cârteală după citire, dar, spre uimirea lui, patru dintre ei n-au vrut să iscălească. Cel mai nesupus a fost tânărul căpitan Ion Urdăreanu, revoltat ca nimeni altul, strigând că este vorba de adevărat păgânism și, vehement, nu și-a pus iscălitura pe nizam, încurajat de căpitanii Ene Enescu, Oarcă și Cuțui.
Speriat de amploarea ce ar fi putut să o ia jafurile, într-o „pată de gândire” poate nechibzuită, grăbit să dea pildă, a ordonat spânzurarea tânărului căpitan, frumosul blond care smintise gândurile multor cucoane din București cât pandurii stătuseră în cartiruirile de acolo și, care, asemenea tatălui său bătrân, îl slujise cu toată credința pe Tudor.
AOarcă și Cuțui, ascunși o vreme, și Enescu, iertat la rugămințile celorlalți căpitani, au avut parte de îngăduința iertării de spânzurătoare, dar nemulțumirile pandurilor au crescut și tot mai mulți se lepădau de comandirul lor.
Profitând de nemulțumirile căpitanilor de panduri, eteristul Hagi Prodan obține de la ei un înscris din care reieșea că nu-l mai vor pe Tudor conducător.
În mâinile lui Alexandru Ipsilanti, aflat aproape cu armata sa de eteriștii greci, căzuse o scrisoare a lui Tudor către Înalta Poartă, prin care încerca să lămurească pe turci că el și armata pandurilor luptă doar împotriva boierimii din țară. Făcuse asta în speranța că, aflând tot ce le scria, otomanii nu vor mai trimite oaste mare să înăbușe în sânge răscoala lui, numai că eteriștii au deslușit scrisoarea ca fiind una de trădare a alianței cu ei, care luptau pentru independența Greciei, bătrâna Eladă, de sub stăpânirea turcească. Fără să creadă o clipă că se înșală, Alexandru Ipsilanti poruncește arestarea lui Tudor Vladimirescu.
A doua zi dimineața, pe 21 mai 1821, când Marele Pandur a ieșit în fața taberei, căpitanii săi l-au înconjurat plini de răzbunare. Dându-și seama că i se pregătește ceva, a hotărât pripit să fie dat jos trupul lui Ion Urdăreanu, atârnat pe malul Argeșului într-o salcie, pentru îngropare creștinească cu onoruri militare, numai că, înainte de sfârșitul slujbei, eteriștii l-au împresurat și cu scrisorile lui către turci, l-au acuzat de trădare. Pandurii și căpitanii lor, supărați pe asprimea lui Tudor, au strigat că nu-l mai vor comandir. Voiau să lupte sub comanda gospodarilor greci Macedonschi și Hagi Prodan, aflați de față.
Tudor a fost învinuit de trădare până și de eteristul Iordache Olimpianul, fratele său de cruce, făcut înainte de răscoală, în Biserica Sfântul Sava, într-o vreme când Vladimirescu se afla prin București să ceară de la Divan drepturile bănești neplătite pandurilor săi, ca armată chemată să slujească domnia doar la nevoie. Pe atunci Iordache Olimpianul era nimeni altul decât șeful gărzii domnitorului fanariot Alexandru Șuțu și promisese în ascuns grecilor lui eteriști că-și va ucide stăpânul. Cum n-avusese curaj să o facă, se angajase să lupte pe mai departe ca eterist pentru slobozirea Greciei de sub stăpânirea turcilor, așa cum și Tudor năzuia să o facă pentru Țara Românească. Erau prieteni de când amândoi, sub comanda generalului Kutuzov, luptaseră între 1806-1812 în războiul ruso-turc.
În suflete cu dorința comună a scuturării robiei turcești, amândoi au intrat în Biserica Sfântul Sava, să se spovedească înainte de sfânta grijanie și rostirea jurământului frăției de credință într-o luptă sau moarte pentru patria fiecăruia. După grijanie, fiecare a picurat sânge într-un pahar cu vin și, după ce au sorbit pe rând, au ieșit afară acoperiți de nimbul luminii.
Vremea de atunci Iordache Olimpianul a îngropat-o adânc, repede, în uitare, când ajuns în odaia lui Tudor din Conacul Goleștilor, i-a cerut să-i predea toate armele. Îl părăsea și eI, cu spusa că Alexandru Ipsilanti a dat poruncă să fie dus la Târgoviște, acolo unde Eteria își așezase Cartierul General.
Și, sub ochii mulțimii pandurilor care nu-i mai ascultau poruncile, Marele Pandur, legat la mâini, a fost urcat într-o căruță de poștă, împins de un ajutant eterist, care, spre pază, s-a așezat lângă el, liniștit că în spate, suiți în alte patru căruțe, stăteau arnăuți, pe umeri cu sânețe pline de pulberi, pistoale și săbii în teci țintuite.
Spre uimirea multora, convoiul de căruțe n-a lut-o spre Câmpulung-Mușcel, cum se credea. S-a îndreptat spre Pitești, unde Tudor Vladimirescu a fost închis în casa boierului Iancu Mavrodolu, un grec de-al eteriștilor. Trebuia să petreacă acolo o vreme departe de forfota pandurilor dezamăgiți, care împânziseră orașul cu intenții greu de deslușit.
În nădejdea potolirii fierberii pandurilor, căpitanii lor, în frunte cu Ene Enescu, feciorul unui boier piteștean bătrân și bolnav la pat, care avea prieteșug cu Tudor încă de pe vremea când luptau amândoi alături de ruși, în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, în urma unui sfat ținut într-o biserică, au luat hotărârea să cartiruiască pandurii prin casele din Pitești, cu măsura asta fiind de acord și ispravnicul județului, care de cum a auzit le-a sărit în ajutor.
La sfatul din biserică luase parte și căpitanul Oarcă, cel spre care se îndreptau gândurile pandurilor să le preia comenduirea și, sub ascultarea lui, forfota s-a domolit în oraș, astfel că, în dimineața zilei de 23 mai 1821, convoiul căruțelor de poștă, cu Marele Pandur arestat, a luat-o spre Câmpulung-Mușcel.
A urmat asasinarea lui Tudor de către eterişti, la 27 mai, la Târgovişte. Ca urmare, s-a ţinut un consiliu de război, în care s-a decis ca pandurii să se întoarcă la casele lor. Revoluția a fost înfrântă. Dar despre aceasta și urmările ei, într-un episod viitor.
Victor PANDURU
