Două personalităţi ale României interbelice, al căror nume încă este amintit din generaţie în generaţie de către locuitorii comunei argeşene Izvoru de Sus. Aici, pe proprie cheltuială, ei au construit importante obiective de interes social.
Elena Perticari (1865-1954), fiica doctorului Carol Davila şi a Ancăi Racoviţă, aceasta fiind fiica lui Alexandru Racoviţă şi a Anei Golescu (descedentă a boierului-cărturar Dinicu Golescu), nume dobândit prin căsătorie cu ofiţerul de artilerie Ion Perticari (1851-1919), a copilărit la conacul Goleștilor, împreună cu fratele mai mare cu trei ani, Alexandru Davila, viitorul dramaturg, autorul piesei istorice „Vlaicu Vodă”, patronul spiritual al teatrului din Piteşti. În perioada primilor ani ai veacului trecut, când castelul Peleş se afla în construcţie, prinţesa a locuit în chiliile de la Mănăstirea Sinaia, cu familia regală, în acel decor de vis „când toți se adunau în salon, în jurul suveranilor, unde se cânta, se practicau jocuri de societate și se spuneau ghicitori și glume”. („Amintiri din copilărie”). A studiat la Stuttgart, frecventând cursurile Facultății de Geografie și ale Facultății de Medicină, întrerupte, zic biografii, prin căsătorie cu căpitanul de artilerie Ion Perticari, aghiotantul regelui Carol I. Naşi de cununie : Elena Cuza, Doamnă a României şi Ştefan Golescu. Şcolită la Azilul „Elena Doamna”, frumoasa Elena intră în graţiile reginei Elisabeta, devenind, din vara anului 1882, domnișoară de onoare a acesteia, dată când se căsătoreşte cu Ion Perticari.
***
Ion Perticari, descendentul unei familii boiereşti din comuna Izvoru de Sus, judeţul Argeş, urmase Şcoala Fiilor de Militari din Iaşi, Şcoala Militară de Ofiţeri din Bucureşti, Politehnica din Paris, Şcoala de Ofiţeri de Artilerie de la Fontainebleau. Întors în ţară, îl aştepta o carieră militară remarcabilă, obţinând toate gradele: sublocotenent, locotenent după întoarcerea din oraşul francez, căpitan, datorită eroismului din Războiul de Independenţă, decorat şi cu ordinul „Steaua României” în grad de Cavaler, maior în funcţia de comandant al Regimentului 2 Artilerie, locotenent şi colonel, între 1886-1902, în calitate de director al Arsenalului şi Pirotehniei Armatei. În urma refuzului Comandamentul Militar de introducere în fabricaţie a tunului „Krupp”, invenţie proprie, în anul 1902 se retrage din armată, stabilindu-se cu soţia în satul natal, Izvoru de Sus. Fiind ales primar al comunei, construieşte, ajutat de socrul său, un spital, unde bolnavii erau trataţi pe cheltuiala familiei Perticari, iar în anii următori, un castel, pe vremuri punct de atracţie pentru familiile aristocrate. Însăşi familia regală obişnuia să vină la Conacul Perticari. Din anul 1911, la chemarea regelui Carol I, rezervistul revine în armată, este avansat la gradul de general de brigadă, iar din 1914, primeşte gradul de general de divizie, participând în Primul Război Mondial. A îndeplinit şi misiuni diplomatice pe linie militară. Moare în vârstă de 68 ani, la 27 noiembrie 1919, în casa de la Sinaia, pe care i-o donase regele Ferdinand, al cărui aghiotant a fost.
În anii care au urmat, văduva generalului a contribuit la dezvoltarea comunei Izvoru, înfiinţând un muzeu local cu obiecte valoroase, o şcoală de arte şi meserii (dulgherit, fierărit şi olărit), cămin cultural, baie comunală, un monument în memoria ostaşilor români căzuţi în luptele pentru apărarea Independenţei ţării şi Reîntregirea României, o cantină şcolară pentru copiii săraci, cărora le oferea şi îmbrăcăminte.
După instalarea regimului stalinist, Elena Perticari a fost obligată să părăsească ţara, iar de atunci, până în zilele noastre, toate câte au rămas (castelul, spitalul, căminul cultural, baia comunală) s-au destrămat. Doar rămăşiţele căminului cultural şi Monumentul Eroilor mai dăinuie în faţa şcolii gimnaziale, care astăzi îi poartă numele. De ce să ne mirăm, când industria, cât a fost de… grea, a dispărut după Revoluţie sub pretextul că aceasta nu ar fi decât un „morman de fier vechi”.
Elena Perticari-Davila a murit la 21 decembrie 1954, în Franţa, în vârstă de 89 ani, supravieţuind 35 ani de la decesul soţului.
În documentare, printre „ruinurile” castelului Perticari. Fotografia este din anii când intrarea în incinta parcului castelului era liberă.
A fost odată un castel
Frumos cât nu ai crede,
Acuma este vai de el,
Mai rău de cum se vede.
Gheorghe MOHOR
Gheorghe Mohor este autorul cărții Incursiuni culturale, precum și al numeroase eseuri despre scriitori și viața literară, în general, publicate în reviste de prestigiu. Iată ce a scris regretatul profesor și scriitor Marin Ioniță despre domnia sa (Un jurnalist printre scriitori – coperta 4):
