Interviu cu Dan Bitman la Concertul Holograf Simfonic. Înaintea concertului Holograf Simfonic, voluntarul Filarmonicii, Andrei Mechetiuc, i-a luat un interviu solistului Dan Bittman:
– În primul rând vreau să vă mulțumesc că reveniți la noi și anul acesta, este o onoare să vă avem aici pentru că aveți niște melodii extraordinare și mulți ani în spate…
– Cam prea mulți, încep să se simtă.
– Chiar așa?
– Se simt, normal, zici că vine numai la alții, ca chelia, dar nu, vine la toată lumea.
– Sunt multe piese de mare popularitate incluse, însă între ele se întrevăd și piese mai puțin cunoscute. Puteți să ne vorbiți de alegerea repertoriului?
– În primul rând este o alegere comună, noi toți ne gândim cum să facem un spectacol bun care să treacă publicul atât prin piesele mai vechi, pe care din ce în ce mai puțini și le mai aduc aminte, din anii când cântam la Costinești in 1985, dar și să conțină piese noi, care sunt ceva mai cunoscute pentru că se mai aud la radio în zilele noastre. Sunt una sau două piese la care ținem foarte mult, din vechea gardă: “Singur pe drum”, “Umbre pe cer” sau “Ochii tăi”, dar ajungem și la “Cât de departe” sau “Îngerii” care sunt deja mai din era noastră.
– Sunt într-o anumită ordine?
– Da, ne gândim cum să facem, nici să obosim publicul, în sensul de a veni foarte dur și tare, de la început, peste un public care abia a intrat în sală, până se dumirește despre ce e vorba, deși știe despre ce e vorba când vine la Holograf. Avem astfel începutul cu câteva piese mai lirice, mai liniștite și finalul apoteotic, mai ritmat.
– Există o temă proeminentă ce apare de-alungul melodiilor, anume dragostea. De unde vine inspirația?
– Din experiențe personale, din ce am văzut la alții, din poveștile noastre, ale altora, cum să spun, mie mi-a plăcut întotdeauna să fiu un fin observator. Am pus pe hârtie ce mi s-a întâmplat mie în viață, ce li s-a întâmplat altora, cumva am făcut un melanj și lucrurile au mers bine.
– Deci nu se poate vorbi de un laitmotiv.
– Nu neapărat pentru că, pe vremuri, când lumea asculta albumele în integralitatea lor (și un album începea de la 10 piese în sus) ne gândeam și noi și alte trupe să facem o poveste, despre asta era vorba, și atunci lumea putea să înțeleagă mai bine cum gândim, ce vrem să spunem sau care e mesajul, acum din păcate toată lumea se grăbește și trebuie să ai o piesă pe care să o dai, să fie eventual și plăcută și să ajungă în topuri, e din ce în ce mai greu. Dar în principiu nu, ideea era de a face un concept și nu de a avea neapărat o temă centrală. Am avut multe teme de-alungul timpului, la un moment dat chiar am cântat despre SIDA fiindcă era la modă în sensul negativ și toată lumea era ușor speriată. Au mai fost multe alte teme, dar într-adevăr tema centrală rămâne dragostea.
– Puteți presimți atunci când o piesă va avea un succes mai sporit decât altele? Vă centrați albumul în jurul unei piese?
– Noi venim fiecare cu proiectul lui la consiliu, să zic așa: o piesă, zece piese, trei piese și din ele alegem fiecare (deja avem o experiență) în funcție de cum simțim noi că ar putea să prindă la public, să fie mai actuale, să aibă succes, dar nu ne concentrăm neapărat în jurul unei piese. Acum mai nou am fost oarecum obligați de piață, de faptul că, exact cum povesteam mai devreme, nu mai sunt albume întregi, e greu să scoți un album și lumea să mai aibă răbdare să îl pună în mașină, pe un stick. Pe vremuri era un cult, un cult al vinilului, după aceea al CD-ului, acum totul s-a miniaturizat. În plus, un coleg de al meu a remarcat faptul că pe vremuri lumea își dorea să aibă un album, să îl dețină, să îl pună într-o bibliotecă, să îl posede…
– Îl aprecia mai mult.
– Da, dar acum nu, sunt milioane de radiouri, sunt milioane de direcții în care evoluează muzica și omul nu mai are timp să stea cum stăteam noi când ascultam Pink Floyd, Genesis sau Led Zeppelin. Lumea nu mai are timp, totul e pe grabă și preferi să scoți repede o piesă și aia să fie.
– Lumea, deci, nu mai pune accent pe context.
– Și nici pe content, pe conținut. Da, asta e acum: facil, rapid, toate piesele s-au redus până în 3 minute, 3 minute jumate. În timpul acesta trebuie să spui tot. Înainte o piesă avea și 15 minute, de exemplu la trupa Pink Floyd, “Child in time” de la Deep Purple sau “Iron Butterfly” de la In-A-Gada-Da-Vida, care avea 22 de minute. Aveau timp să povestească oamenii, de aceea spun că s-au schimbat vremurile.
– Așa ca o încheiere, dacă puteți să ne menționați câteva piese care au rămas cumva ascunse de-a lungul timpului și ați dori totuși să ajungă pe la urechile lumii.
– Nici nu știu! “Am rămas doar noi”, o piesă pe care o cântăm mai rar, dar e foarte frumoasă, mai mult recitată în ultima perioadă sau “Stai”, o piesă de imediat de după revoluție, e dificil! Pe fiecare album am avut câte 10-12 piese, nu putem să le cântăm pe toate pentru că ar trebui să facem 3 spectacole distincte, culmea, avem destule piese pentru 3 spectacole diferite, fără a repeta vreo piesă, cu piesă centrală asigurată. Sunt multe, avem peste 180 de piese și atunci să tot cânți!
– Am înțeles vă mulțumesc mult pentru timpul acordat!
– Cu plăcere!
Andrei Mechetiuc
