Întâlnirea cu Kant

Întâlnirea cu Kant

Scriu aceste rânduri în urma lecturii volumului bine gândit şi cumpănit, KANT pe înţelesul tuturor – o incursiune prin viaţa şi opera filosofului, iluministului, enciclopedistului şi profesorului german Immanuel Kant (1724-1804), o carte menită să lărgească orizontul celor interesaţi de cunoaşterea mai profundă a scrierilor kantiene. Nu ştiu câţi cititori vor pătrunde în lumina adâncurilor acestei construcţii, sau câţi vor scoate la suprafaţă preţiosul zăcământ kantian, dar cu certitudine, o scânteie tot se va aprinde în cugetul şi în simţirea fiecăruia, graţie străduinţei autorului Jean Dumitraşcu, filosof, sociolog, scriitor, memorialist, publicist, poet, critic şi istoric literar, membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Uniunii Ziariştilor Profesionişti.

Laboriosul studiu a apărut sub girul prestigioasei edituri Bibliotheca Târgovişte, anul 2024, cu ocazia împlinirii a 300 ani de la naşterea marelui filosof şi enciclopedist german, a cărui carte fundamentală, Critica raţiunii pure, este menită să combată metehnele metafizicii învechite, căutându-se adevărul nu din experienţe, ci din convingeri şi idei proprii, care să promoveze progresul şi rezultatele ştiinţifice, fără prejudecăţi şi dogme religioase.

„Numai critica, scria el, poate tăia înseşi rădăcinile materialismului, fatalismului, ateismului, necredinţele liberilor cugetători, dăunători marii mulţimi, în sfârşit, şi idealismului şi sceptimismului, primejdioase şcolilor”.

Kant avea aplecare şi „asupra studiului cosmogonic, a deducţiei originii Universului, a formării corpurilor cereşti şi a cauzelor mişcării, pornind de la legile mişcării universale a materiei şi ale lui Newton”.

În eseul premergător: „Câteva precizări metodologice”, zice autorul: „Dacă un singur cititor al acestui eseu va simţi nevoia să-l citească integral pe Kant, înseamnă că ne-am atins scopul”. După cum sunt rânduite şi explicate capitolele şi subcapitolele cărţii, nu un singur cititor va simţi nevoia să-l citească integral pe Kant, ci toţi care vor avea norocul să o procure, bucurându-se când, pe fondul unor mai profunde idei, cea mai potrivită formă de expresie se raportează la claritate, nefiind aceasta sinonimă cu simplismul ori cu pălăvrăgeala.

Într-un mai vechi număr al revistei România literară, regretatul critic şi istoric literar Nicolae Manolescu aducea câteva recomandări de ordin tehnic: Dacă opera literară este deseori ambiguă, critica trebuie să fie întotdeauna clară. Criticul nu are voie să nu știe ce vrea să spună; ceea ce e bine gândit, se exprimă clar. Pe criticul prost îl cunoști după felul complicat în care se exprimă despre cele mai simple lucrări. Critic bun este acela care, dimpotrivă, știe să spună simplu cele mai complicate lucruri. Nu trebuie să fim sofisticați în idei și în limbaj. Nimic mai adevărat. În memoria timpului şi în conştiinţa publică rămas-au doar „sămănătorii generoaselor cuvinte”, cultivând adevărul şi respectul pentru limba română „dulce ca un fagure de miere”. Aşadar, claritatea conferă valoare inestimabilă creaţiilor literare din perspectivă estetică. Altfel, ar fi imposibil de receptat capitolele laborioasei cărţi, iar Kant nu ar mai fi pe înţelesul tuturor, deşi în acest scop este scrisă:

Kant şi criza epistemologiei din vremea sa, Opera vieţii lui Immanuel Kant, Geneza criticismului kantian, Critică, filosofie transcedentală şi metafizică, Semnificaţia metodei transcedentale, Receptarea criticismului kantian în cultura română, toate constituind farmecul de fond şi de formă al cărţii.

Să ne amintim de capitolul al 12-lea din Pseudokinegheticos. Conştient că cititorul a obosit rătăcindu-se printre cuvinte complicate, Odobescu a umplut pagina cu puncte, declarându-l „cel mai frumos pentru cititori”.

Fascinantă mi s-a părut „Receptarea criticismului kantian în cultura română”, aflând că primul doctorat cu o teză din scrierile lui Kant a fost Constantin Rădulescu Motru, printre cercetători ai concepţiilor filosofice kantiene, G. Bogdan-Duică, Ion Petrovici, Dimitrie Caracostea, iar primii profesori care au predat filosofia kantiană – Gheorghe Lazăr, Eftimie Murgu, Simion Bărnuţiu, August Treboniu Laurian, Timotei Cipariu.

O mare contribuţie a avut-o deschizătorul criticii literare moderne şi fondator al revistei Convorbiri literare, mentorul Junimist şi profesor Titu Maiorescu, predând studenţilor cursul Istoria filosofiei germane contimporane, totodată, trimiţându-i pe cei merituoşi la Berlin, pentru a traduce Critica raţiunii pure, la care şi el a trudit în anii studenţiei.

Tot Maiorescu, notează autorul, este cel care îl îndeamnă pe Mihai Eminescu, aflat la studii la Berlin, nu numai să-şi dea doctoratul în filosofie pentru a-l numi profesor în ţară, ci și să traducă în română „Critica raţiunii pure”. Eminescu acceptă să traducă, dar, în curând, exigent cu sine, abandonează. Atât Kant, cât şi Schopenhauer „îl confiscă”. Spirit liber, Eminescu doreşte să şi-i anexeze pe cei doi mari filosofi germani gândului propriu, ceea ce avea să se şi întâmple, cunoscându-i-se „îndoctrinarea” filosofică în geniala-i creaţie poetică.

Parcurgând cu răbdare şi interes celelalte pagini cuprinzând: Câteva idei de ţinut minte, Lucrările kantiene publicate în timpul vieţii şi Bibliografia generală, vom simţi seninul cunoaşterii parcursului filosofiei kantiene, de la începuturi, până în prezent. De aceea, se cuvine a folosi versul arghezian, Carte frumoasă, cinste cui te-a scris! Cinste şi dumneavoastră, stimaţi cititori, pentru interesul dat lecturii!