În amintirea unei eroine
Este cunoscut sacrificiul suprem al ostaşilor români pentru înfăptuirea României Mari, un rol hotărâtor avându-l şi oamenii de cultură, publiciştii, scriitorii, intelectualii în toate ramurile vieţii sociale, riscându-şi libertatea, chiar şi viaţa pentru idealul unităţii naţionale. Scrierile şi îndemnurile acestora erau mobilizatoare, izvorând din puternicul sentiment de unificare a Provinciilor româneşti. Era imperios necesar ca România să iasă din neutralitate în vederea luptei pentru dezrobirea Ardealului de sub cârmuirea Imperiului Austro-Ungar. În acest sens, patriotul unionist Radu Cosmin a compus o „scrisoare” versificată adresată bătrânului Rege Carol I. Redată în zeci de exemplare de către dactilografa de la biroul judiciar al Mitropoliei Blajului, Maria Puia, în vederea cunoaşterii conţinutului de către populaţie, tânăra a fost trădată, arestată în închisoarea Tribunalului din Alba Iulia, iar după 7 luni de anchetă, procesul fiind fixat pentru 5 martie 1916, tânăra de numai 30 de ani s-a sinucis din cauza torturii. A lăsat familiei o scrisoare testamentară.
Retranscriem ambele documente istorice, graţie bunăvoinţei regretatului avocat Ioan Avram, veteran de Război şi Cavaler al Ordinului Coroana României, de a le face ştiute lumii întregi, pe cale virală:
Maiestăţii Sale Regelui
Sire, am văzut în noapte regimentele pe stradă,
Baionete, săbii, goarne şi-am gândit că-i vreo paradă
Am crezut, că merg oştenii mândrei noastre artilerii,
Să salute-n glas de tunuri ceasul sfânt al învierii…
Am crezut la miezul nopţii, că oştenii înarmaţi
I-ai chemat la ceasul ăsta să-i repezi peste Carpaţi!
Dar la sunetul de goarnă, în loc munţii să se sfarme
Oştile Măriei Tale au scos sabia să sfarme
Şi să-năbuşe în pieptul tinerimei idealul
Celor ce strigau în noapte: „Vrem Ardealul! Vrem Ardealul!”
Nu ştiu cine-a dat porunca şi barbară, şi nedreaptă,
Dar socot că nu-i măsura cea mai bună şi-n-ţăleaptă
Să se-năbuşe cu spade tot ce-aveam mai sfânt în noi,
Sufletul întregii naţii care strigă: „Vrem război!”
Patru luni de când se schimbă rostul lumii la hotare,
Patru luni de când ai noştri, robii hoardelor barbare,
Fraţii umiliţi de veacuri pier sub pajure străine,
Aşteptând şi-n ceasul morţii clipa care nu mai vine…
Mor, sub steagul lui Attila, milioanele de fraţi
Şi-n zadar privesc în friguri coasta mândrilor Carpaţi…
Vulturii Măriei Tale nu le zboară-ntr-ajutor,
Deşi stau gătaţi de moarte şi cu arma la picior!
Plâng pe văile Carpate, de pe Tisa, de pe Murăş,
Văduve atâtor vetre, că s-au dus flăcăii gureşi
Şă-şi dea viaţa pentru alţii, în năpraznicul război,
Când puteau să şi-o păstreze pentru ei şi pentru noi,
Gârbove în pragul vetrei plâng femeile şi torc,
Aşteptând în van pe cei ce poate nu se mai întorc,
Gem la sân și pruncii, palizi, pe când tatăl moare-n şanţuri,
Iar, prin temniţi zebrelite, câţi de-ai noştri gem în lanţuri!?
Geme, Doamne, tot Ardealul, se vaietă Bucovina,
Aruncând asupra noastră toată lacrima şi vina
Că în clipa ce-o-ameninţă s-o răpească alt stăpân,
Noi, plecaţi Măriei Tale, stăm cu mâinile în sân!
Ori am vrea ca alte neamuri dezrobind-o să ne-o deie
Să scriem din mila altor marea noastră epopee?!
Dar la lespedea din Putna, umbra lui Ştefan cel Mare
Tremură să se mai vadă insultată de sub umedul pământ.
Voievozii toţi se scoală, de sub lespezi de mormânt.
Şi eroii-atâtor veacuri şi Costinii, cărturarii,
Ce treziră-n noi mândria sângelui străbun latin,
Aşteptând să sune goarna, ceasului măreţ, divin!
Freamătă de nerăbdare, ca alăturea de noi,
Regimente-ntregi de umbre să pornească la război!
Ţărâna lui Mihai din Turda, cere astăzi răzbunare,
Alba Iulia tresaltă, tremurând de nerăbdare
Să-şi deschidă largă poarta-împărătescului alai
Să primească pe urmaşul voievodului Mihai!
A venit, Mărite Doamne, ceasul mântuirii noastre!
Freamătă pământul ţării, şi sub zările albastre,
Steaua noastră ne surâde dintre creste Carpatine
Şi ne cheamă spre triumful mândriei noastre ginţi latine
Sângele roman îşi cheamă strănepoţii toţi la arme!
Căci de-i scris în clipa asta rostul lumii să ne sfarme,
Noi avem menirea sfântă, din frânturi să ne-tregim
Neamul risipit de veacuri, de mai vrem ca să trăim!
Vodă Doamne! Nu e vreme de pierdut: ne cheamă Fraţii!
Şi nicicând mai primitoare porţi nu ne-au deschis Carpaţii
Un fior imens şi tragic îi străbate pân’ la cer
Şi de-alung de Vatra Dornii, pân’la Porţile de Fier,
Culmile parcă se-nalţă aspre şi dojănitoare
Că de n-am porni acuma: ei Carpaţii ar fi-n stare
Să se prăbuşească singuri în al vremurilor iad,
Peste noi şi peste rasa blestemată-a lui Arpad!
Sire, ştim că sub coroana de oţel, ce porţi pe frunte,
Alte-s gândurile, care s-au pornit, ca să ne-nfrunte:
Glasul sângelui ce strigă, în suflarea românească,
Nu-i acelaşi de sub haina şi sub purpura regească,
Şi mai ştim, că pentru ceasul şi avânturile vremii
Pentru fruntea ta albită e prea grea podoaba stemii,
Dar de-ţi este Sire, spada ruginită şi bătrână,
Dă-o s-o călească în focul tinereţii, altă mână!
De-ai uitat-o Vodă Doamne, pilda Marelui Ştefan,
Ce bătrân prindea în mână viforosu-i buzdugan,
Şi punea pe plete albe lauri verzi de bărbăţie,
Lasă altora mai tineri buzduganul tău să-l ţie.
Dar de nu Te lasă glasul sângelui ce porţi în vine
Să-ţi pui laurii de aur ai victoriei latine.
Spune altora să cheme, pe viteji din munţi şi plai
Şi cu cinste să-mplinească visul sfânt al lui Mihai.
Iată şi scrisoarea testamentară lăsată familiei:
„Iubită mamă, fraţi şi surori!…
Un ultim adio vă zic, căci oricum mai târziu tot trebuia să mor. Nu fiţi trişti deloc, fiţi cu nădejdea la Dumnezeu. Grijiţi de ce aveţi. Mama să plătească, dacă poate, încă în anul acesta, maşina, ca Ştefan să o aive. Lui Pilu te rog să-i scri să-ţi trimită bani, că el are… Tot ce am e a Aureliei.
Lanţul cel mic de aur e aici la Tribunal şi Brazleta, un inel şi cerceii.
Te rog scrie la Lugoj, la Prepandie un adio tuturor. Pe Anaida încă s-o anunţi.
La Aurelia Fodor şi Cornelia Gabris le doresc fericire. Lui Vili, Vodă, Becriu să le trimită Aurelia câte un ultim salut. Pe toate prieteniile şi cunoştinţele mele le sărut.
Tită dragă pe tine te rog să grijeşti de mama şi Aurelia. De vei fi luat şi tu cătană, aranjază tot ce poţi ca maşina să fie plătită de tot, pe când tu merji, că mama nu ştie. Mă doare inima, dar ce să fac, am căpătat dela Gruiţa poezia „Vrem Ardealul” şi acum trebue să mor pentru aceasta, fiindcă am dat-o lui Pop Ioan şi el ne-a trădat. Eu sunt foarte liniştită şi împăcată cu această fericită moarte.
Eu sunt împăcată cu toate, numai după voi cei ce rămâneţi pentru mine mă doare, dar decât să moară o sută, mai bine eu.
La Anicuţa dă-i mamă toate hainele mele. La Pipi dă-i hainele mele cele albe. La Anicuţa, verigheta cea de aur. La Aurelia lanţul cel de aur de la Cadia şi braţelele. Un inel lui Titi şi lanţul cel dela mine. Iar la mama (törölt es olvesliatlan resz).
La revedere în lumea cealaltă, dacă aci nu ne-am putut bucura de o altă fericire. Pe mine să mă îmbrăcaţi în costumul meu de Pădureancă, că sunt română, cu opinci, cu cârpa şi straiţa mea roşie. Dacă mamei îi e dorinţa să mă îmbrace în haină albă, da, dar să nu facă cheltuieli. Îi sărut mâinile mamei pentru creşterea bună pe care mi-a dat-o. Am greşit şi eu odată fără să fiu ertată. Un ultim sărut vă depun tuturor, pe aceste mătănii, pe care eu m-am rugat mult aci în închisoare.
Nu pot să zic nimic în contra celor de aici, toţi m-au cinstit şi primit cu vorbe bune.
Aş dori mamă să mor în patul meu, dar aşa mi-a fost soartea. Cred că de aici voi fi aşezată, barami, în căruţa dumitale mică, cu care am lucrat mult şi eu. Nu cred dacă va fi ertat să fiu înmormântată cu preot dar deşi nu, roagă-l pe domnul Coltor, ori Ghiaja sau alţii să le rostească un adio tuturor celor ce mi-au făcut calea presărată cu flori, iar mie merit pentru neam.
Scumpă mamă sărut mâinile, nu te supăra, o Ştefane şi Pile cum mi de dor de voi, că sunteţi departe şi nu mă vedeţi, cu gândul la voi trebue să mor.
A voastră fică, soră care vă doreşte. Aş fi dorit să mă mărturisesc, dar aici nu se poate, nici la biserică nu am fost.”
Martira Neamului Românesc, Maria Puia, a fost înmormântată la Blaj, fără ceremonial și fără cuvântări, acestea fiind interzise de către autoritățile Austro-Ungare.
Pe clădirea unde a fost închisoarea (astăzi Palatul Administrativ) în care a murit eroina Maria Puia, Consiliului Judetean Alba şi Fundația „1 Decembrie 1918 Alba Iulia pentru Unitatea si Integritatea României” au așezat o placă comemorativă, dezvelită de Ziua Eroilor, în anul 2008.
Gheorghe MOHOR
