Geneza unei denumiri. ROMÂNIA!
Astăzi când niște exaltați, în frunte cu un general senil, vor să schimbe denumirea țării noastre în GEȚIA, se cuvine să ne aducem aminte de geneza denumirii de ROMÂNIA, una îndelungată, întinsă pe multe veacuri de existență a conștiinței de neam și unitate teritorială.
După fărâmițarea Imperiului roman, literatura geografico-istorică medievală și umanistă, a numit teritoriul fostei provincii Dacia, o ,,Romanie”, termenul făcând referire la faptul că fusese o parte a marelui imperiu, ulterior, poporul român format, reținând în limba proprie, denumirea de ,,Romania”.
În secolul al XVII-lea, Grigore Ureche, marcând o stare specifică întregii societăți a românilor din toate teritoriile, lansează conștiința unității de neam, prin care susținea că termenul de ,,țară românească”, ni se impune.
Dimitrie Cantemir a mers mult mai departe în direcția găsirii termenului propriu-zis de ,,România” și dacă nu a reușit, totul s-a datorat împrejurărilor istorice, care nu i-au permis, însă marele cărturar a reușit, prin încercarea sa, să trezească conștiința unității de neam teritoriale, preluată de acțiunile și scrisul câtorva generații, până s-a ajuns la trecerea de la conștiința de neam medievală la conștiința de neam modernă.
În răstimpul celor două decenii care a precedat unirea țărilor române, la 1859, termenul de ,,România” fusese folosit cel mai des în publicații periodice, începând cu 1837, când, sub direcția lui Aron Florian, a apărut ziarul cu același nume, preluat de pașoptiști, urmare unei orientări programatice pentru folosirea numelui care să exprime ideea unirii celor trei țări române într-un singur stat.
Faptul de conștiință se transforma în unul ideologic și primul număr al ziarului ,,Pruncul român” începea cu un articol intitulat ,,Trăiască România liberă!”, urmat de răspunsul pe care îl dă Ion Heliade Rădulescu lui Derviș Pașa, la întrebarea pe care acesta o pune legat de lozinca ,,România Mare”, spunându-i: ,,Ea nu a ieșit, ea există până unde se vorbește limba română … și asta nu este nici virtutea, nici crima nimănui”.
Nicolae Bălcescu este cel care dă un caracter net de acțiune politică termenului, în manifestul adresat de la Constantinopol, la 8 martie 1849, în care scrie: ,,Gemând sub aceeași crudă soartă, suferind aceleași chinuri, simțind aceleași trebuințe, românii din toate părțile României se scutură în acest an strigând înaintea lumei că vor libertate”. Pentru Nicolae Bălcescu termenul de ,,România” denumea ,,întreg teritoriul locuit de români, orice fel de diviziune trebuind să fie respinsă”, așa cum spunea într-o scrisoare din 16 octombrie 1850, în care arată că evidentă și inevitabilă este ,,…dorința de unire a românilor, spre a constitua o Românie …”
În activitatea divanurilor ad-hoc din 1857, procesul de cristalizare terminologică a noțiunii de ,,România” era o preocupare constantă și, la 20 martie 1857, emisarii europeni primesc o adresă în care se menționa că: ,,Unirea Principatelor sub un guvern unic este cea dintâi nevoie și cea mai arzătoare dorință a României”, după această înmânare, în actele divanurilor ad-hoc, frecvența folosirii termenului ,,România”, a fost din ce în ce mai intensă, ca o dovadă a consolidării ideii de unire, săvârșită la începutul lui 1859.
Două săptămâni, după înfăptuirea mărețului eveniment, chemarea de ,,Trăiască România!” încheia în chip firesc toate adresele, proclamațiile și mesajele oficiale.
Științific, cel care a folosit prima dată termenul de ,,România” a fost cărturarul, cu vederi iluministe, Dimitrie Filipide, când, la 1861, a publicat în limba greacă două volume intitulate semnificativ ,,Istoria României” și ,,Geografia României”, folosind schimbat termenul grecesc ,,Rumunia”.
Cărturarul susținea ,,fără niciun fel de îndoială” că: ,,Este drept să numim această regiune ROMÂNIA, de la numele de român, deoarece aceștia se consideră locuitori mai vechi și cu mult mai numeroși”. Concepția terminologică a lui Dimitrie Filipide a fost considerată de mulți netă, precisă, influențată direct de realitatea de atunci, care impunea alegerea denumirii românești în locul celor grecești ,,Rumunia” și ,,Romounikos agros”, moștenite din secolul al XVIII-lea.
Drept urmare, la 13 decembrie 1861, Alexandru Ioan Cuza se adresa națiunii române spunând: ,,Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie!” O zicea înainte să înceapă lucrările adunării reprezentative, pe care domnul unirii a ținut cu tot dinadinsul să o numească ,,Adunarea României”, cu toate că Marile Puteri garante încă mai impuneau denumirea oficială a statului român ,,Principatele Unite”. Până la urmă, aceste puteri n-au putut să împiedice ca un fapt de conștiință să se transforme în unul politic, după ce se cristalizase terminologic timp de veacuri.
În 1863 ,,Monitorul. Jurnal oficial al Principatelor Unite Române” își schimbă denumirea în ,,Monitorul. Jurnal oficial al României” și, după aproape un mileniu de istorie vijelioasă, în timpul căreia conștiința de neam și unitate teritorială, se dezvoltase continuu, se oficializa astfel o noțiune, cât întreaga noastră istorie.
Victor PANDURU
