Gândurile Poetului: Scrisul, menire divină
„Doamne, cât de bătrâni suntem! Îți dai seama că putem muri oricând?”, îi spunea, zilele trecute, în timp ce-și odihneau trupul și sufletul pe o bancă din „Expoparc”, o doamnă în vârstă, soțului ei, care, „cântărit” din ochi, părea trecut de mult de cele opt decenii de viață ce și le doresc mai toți, dar puțini reușesc a le atinge…
Sincer, auzindu-i spusele, m-am cutremurat, eu însumi fiind de vârsta lor.
Și, de aici, aceste „gânduri negre” – dar atât de legitime, atât de justificate – care au pus stăpânire pe mine.
M-am și văzut, zic, „dând samă” în fața lui Dumnezeu cu privire la cele trei „sarcini” divine pe care, spre a fi mulțumit de mine la sfârșit, trebuia „să le rezolv” în timpul vieții.
Și, vai!, situația, bilanțul final, s-a arătat a fi într-un fel ciuntit, incomplet, și atunci am făcut apel la înțelegerea Lui, și, ca o compensare, L-am rugat să-mi ia în calcul cele peste 48 de cărți scrise care-mi poartă numele adunat pe coperți.
Așadar, să „mi se dea liber” să pot pleca din această viață mulțumit că am făcut un copil, că am sădit un pom, dar nu am reușit, nu am avut cu ce să-mi ridic deasupra capului o casă.
Copil am, deci pot bara cu un „x”, ca îndeplinită, prima îndatorire.
Pomi am sădit, slavă Domnului!, destui, în copilărie, în livada părintească unde, din cauza arșiței, mai toți se uscau în timpul verii.
Casă, însă, nu mi-am înălțat, neodihna mea, scrisul meu consumându-se, toată viața, într-un simplu apartament dintr-un bloc vechi de peste 60 de ani.
Am scris, în schimb, cum spuneam, 48 de cărți care, la o adică, pot compensa neîndeplinirea menirii privitoare la casă.
48 de cărți – bune-rele, multe-puține pentru 53 de ani de la apariția celei dintâi, în 1971, asta numai timpul va decide – care vor hotărî dacă misiunea a treia – compensată – a fost îndeplinită.
Rămânând în acest „registru”, acum îmi vine în gând ziua când, venind din Trivale și apucând-o, din greșeală, pe o stradă care m-a dus într-o parte a orașului necunoscută mie, m-am crucit văzând zeci de case și de vile care „se dădeau după soare”, ridicate cu bani a căror sursă numai proprietarii o cunosc.
Un gust amar și un fier rece am simțit în gură și, respectiv, în capul pieptului, atunci când m-am întrebat: oare câte vieți i-ar trebui unui amărât de poet ca să-și poată „trage” o asemenea vilă?
În loc de răspuns, mi-a venit în minte discuția de început, „sâmburele” acestui eseu – sau ce-o mai fi – și, abandonat total unui gând sinistru, mi-am zis că epitaful cel mai potrivit de pe crucea mea de mormânt (că, la vârsta mea, pot muri oricând, nu?) ar fi tot o zicere de-a lui Emil Cioran: „Aici zace unul care n-a știut ce-i tihna!”
Și, în continuare: „… și nici bogăția; unul care n-a trăit niciodată pentru el, ci totdeauna pentru alții”, aș adăuga eu…
Dan ROTARU
