Formarea Stemei Țării Românești
Această stemă s-a constituit, în cadrul unui proces istoric, care a durat câteva decenii, nefiind instituită dintr-o dată, în clipa în care a luat ființă primul stat feudal românesc de sine stătător.
Modul cum a luat naștere, a constituit obiectul mai multor studii heraldice.
Despre originea și semnificația acestei steme, încă din 1776, s-au scris studii, susținându-se că, mai întâi, stema țării a fost blazonul dinastiei întemeiate de Basarab I, reprezentat de un scut, despicat, cu primul câmp fasciat, iar al doilea plin, adică fără nicio reprezentare.
Existența blazonul dinastiei întemeiate de Basarab I, este consemnată în Cronica pictată de la Viena, scrisă la 1358 la curtea lui Ludovic I, în care autorul descrie amănunțit, cum a avut loc războiul purtat de Carol Robert de Anjou (1308-1342) împotriva lui Basarab I, la instigarea unor nobili din Transilvania.
Intrat în Țara Românească pe la Turnu Severin, în fruntea unei armate ungurești, Carol Robert de Anjou, se îndrepta spre Argeș, când i-a ieșit în cale o solie, cu o scrisoare de pace din partea lui Basarab I, una care conform uzanțelor vremii, avea sigiliul domnitorului român, reprezentat de blazonul său. Carol Robert de Anjou, a refuzat pacea, și-a continuat drumul prin Țara Românească și, după cum se știe, a fost înfrânt în bătălia de la Posada, fiind nevoit să fugă travestit în hainele unui vasal.
Lui Basarab, i-a urmat pe tron fiul său Nicolae Alexandru, care s-a folosit pe mai departe de blazonul dinastiei, pus și sub formă de emblemă, să-i împodobească coiful purtat.
În timpul domniei acestuia are loc un eveniment deosebit de important: ierarhul de seamă al bisericii ortodoxe, mitropolitul Iacint de la Vicina, (oraș de la gurile Dunării, dispărut încă din secolul XV), a fost mutat la Argeș, după înființarea Mitropoliei, în baza hotărârii sinodului patriarhiei egumenice, consemnată în Actul sinodal din 1359, care purta, pentru întărire numele domnitorului și sigiliul bazonului dinastiei.
Lui Nicolae Alexandru i-a urmat fiul său Vlaicu Vodă (16 noiembrie 1364-cca 1377), cel care bate monede, în mai multe rânduri. Meșterii gravori ai acestuia într-o primă emisiune monetară, s-au inspirat din vechiul sigiliu al Câmpulungului-Muscel, din jurul anului 1300, sigiliu, care avea pe el o acvilă. S-a ajuns la apariția unor monede, care pe avers prezentau scutul despicat al blazonului dinastiei, cu primul câmp fasciat, iar, al doilea, fără să mai fie plin, avea o semilună, deasupra scutului apărând o cruce mică, cu brațele egale. Pe reversul monedelor, figura un coif, în vârf cu o acvilă ținând aripile închise, dar care, spre deosebire de acvila sigiliului Câmpulungului, avea capul întors spre dreapta, în cioc, având o cruce cu brațe egale.
Deși elemente de stemă se găseau reprezentate pe ambele fețe ale monezilor, din punct de vedere heraldic, au fost considerate un tot, fiind astfel posibil să se spună, că apărea pentru prima dată o stemă, reluată, mai târziu, de emisiunile monetare ale lui Radu I, Mircea cel Bătrân și urmașilor săi.
Acvila concepută de gravorii lui Vlaicu Vodă, în heraldică, este considerată unică, prin ,,atitudinea” sa, cu capul întors, să apuce o cruce, în cioc. Crucea se referea la înființarea mitropoliei de Argeș, cu numai câțiva ani înainte, iar modul cum este apucată de acvilă cu ciocul, s-a reținut de istorici, nu putea simboliza altceva decât transferarea scaunului mitropolitan de la Vicina la curtea voievodală de pe Argeș, acest eveniment ducând, în ultimii ani ai domniei lui Nicolae Alexandru, la modificarea acvilei din vârful de coif, stând în poziție normală, reprezentată pe vechiul sigiliu al Câmpulungului-Muscel, în acvila având capul întors, în cioc cu o cruce.
A doua emisiune monetară a lui Vlaicu Vodă, avea pe revers, o cruce cu brațe terminate în flori de crin, simbol amintind de monedele napolitane, dar, menținea acvila cu cioc întors, acest tip monetar, fiind denumit de numismați ,,tipul comun muntean”.
Vlaicu Vodă a susținut și a treia sa emisiune monetară, în 1369, pe avers, reapărând un scut, însă, pe revers este păstrată acvila ținând în cioc crucea, scutul figurând aidoma și pe nasturii cusuți la costumul cu care a fost înmormântat în biserica domnească de la Curtea de Argeș.
În secolul al XV-lea, nu toți voievozii și-au exercitat dreptul de a bate monede, dar de fiecare dată când unii au făcut-o, au păstrat simbolul acvile cu capul întors, în cioc cu o cruce.
Începând cu secolul al XVII-lea, cărturarii Udriște Năsturel la 1640, și Radu Logofătul la 1691, au considerat că pasărea din stemă ar fi corb, însă, cu timpul, s-a reținut că interpretarea lor, fie a fost influențată de marele prestigiu de care se bucura dincoace de Carpați, familia Corvineștilor, al cărei strămoș Voicu plecase în Transilvania din satul Corbi de pe valea Râului Doamnei, fie s-a datorat examinării stemelor reprezentate pe tipărituri, în care, datorită clișeelor vechi tipografice, apărea imaginea unei păsări cu un penaj negru compact.
Acvila, concepută pe vremea lui Vlaicu Vodă a fost menținută până la unirea țărilor române, din 24 ianuarie 1859, ulterior motivul acesteia întrând în compunerea stemei României moderne.
Victor PANDURU
