Există în societatea noastră un fenomen despre care vorbim prea puțin, dar pe care îl vedem zilnic: un veritabil cult al distrugerii. Nu este o metaforă exagerată, ci o realitate vizibilă pe străzi, în școli, în parcuri și chiar la scara blocului. Iar ceea ce se întâmplă în Pitești nu este o excepție, ci o oglindă fidelă a unei mentalități care pare că prinde rădăcini.
Primarul Cristian Gentea semnala recent un caz revoltător: elevi de la Școala Ion Pillat au distrus uși abia montate, au smuls plinte, au rupt încuietori și au murdărit pereți proaspăt zugrăviți.
Nu vorbim despre lipsă de resurse, ci despre lipsă de respect. Despre o formă de educație care nu mai ajunge să construiască valori elementare: grijă, responsabilitate, bun-simț.
Un alt exemplu vine din cartierul Exercițiu, unde un spațiu verde amenajat cu grijă de Salpitflor Green S.A. a devenit, în scurt timp, un loc al nepăsării. Pietrele decorative au fost împrăștiate, aruncate în fântână sau pe trotuare, iar spațiile verzi au fost transformate în depozite de gunoaie. Și, poate cel mai grav, sub privirile nepăsătoare ale unor părinți care nu mai consideră necesar să își educe copiii în spiritul respectului pentru ceea ce este al tuturor.
Nu este un caz izolat. Ghivecele de flori montate la intrarea în oraș peste râul Argeș au fost furate la scurt timp după instalare.
Stațille de autobuz moderne au fost vandalizate.
Blocuri proaspăt renovate au devenit pânze pentru graffiti fără valoare artistică.
Parcuri nou amenajate au fost distruse în mai puțin de un an, de parcă cineva ar fi avut o misiune personală de a șterge orice urmă de frumos.
Dar poate cel mai grăitor exemplu nu vine dintr-un comunicat oficial, ci din viața de zi cu zi: scări de bloc transformate în locuri de fumat și consum, pereți proaspăt zugrăviți murdăriți cu nepăsare, pahare aruncate pe jos, gălăgie și lipsă de respect față de ceilalți locatari. Iar atunci când cineva îndrăznește să atragă atenția, răspunsul nu este rușinea, ci insulta.
Aici nu mai vorbim despre „copii care greșesc” sau „tineri rebeli”. Vorbim despre o ruptură profundă între individ și comunitate. Despre ideea că „nu e al meu, deci pot să distrug”. Despre absența totală a consecinței morale.
Este ușor să arătăm cu degetul către autorități. Dar adevărul incomod este că nicio primărie, oricât de eficientă, nu poate păzi fiecare bancă, fiecare floare sau fiecare perete. Camerele video pot identifica vinovați, amenzile pot descuraja, dar nu pot înlocui educația.
Problema este, în esență, una de cultură. De familie. De școală. De exemplu personal. Atunci când copilul vede că părintele aruncă gunoiul pe jos, va face la fel. Când vede că nimeni nu reacționează la vandalism, îl va considera acceptabil. Când lipsa de respect devine normă, distrugerea devine reflex.
„Cultul distrugerii” nu este doar despre obiecte stricate. Obiecte care costă bani. Este despre încrederea distrusă dintre oameni. Despre efortul comun anulat de nepăsarea câtorva. Despre un oraș care face eforturi să fie frumos, dar este sabotat chiar de cei care îl locuiesc.
Întrebarea nu este cine repară. Întrebarea este: când ne hotărâm să nu mai stricăm?
Cristina MILIARE
