Când timpul tinde să aştearnă uitarea peste memoria înaintaşilor, amintirile devin oglinzi ale sufletului din care răzbat imaginile personalităţilor culturale ale unei epoci demult apuse. Din rândul acestora a făcut parte şi celebra pianistă, scriitoare şi profesoară Cella Delavrancea, martoră a celor două războaie mondiale, contemporană cu mari scriitori şi muzicieni de valoare naţională. Fiică a scriitorului-avocat Barbu Ştefănescu Delavrancea, artista a uimit lumea literară şi muzicală prin luciditatea cu care a înfruntat timpul, participând la aniversarea propriului centenar, în 1988, la Ateneul Român, partener de scenă fiindu-i fostul student de la conservator, pianistul Dan Grigore. Mulţi dintre dvs, dragi contemporani, aţi urmărit evenimentul, pe viu.
Instruită de către mama sa, pianistă, licenţiată în filozofie şi matematică, fetiţa de numai opt ani interpreta la pian creaţii muzicale din Beethoven, Bach, Chopin, în faţa musafirilor: I.L.Caragiale, Al.Vlahuţă, George Coşbuc, N. Grigorescu, Ion Mincu, Gala Galaction, Dumitru Kiriac, alţi prieteni ai autorului dramei istorice „Apus de soare”, astfel încât, la vârstă fragedă avea să concerteze cu George Enescu pe marile scene europene. Caragiale o îndrăgea pentru măiestria cu care „ataca” o „Fugă” de Bach sau o suită din Beethoven. Timpul a trecut, iar Aghiuţă, aşa alintând-o autorul „Scrisorii pierdute”, împlinind vârsta de 25 ani, a concertat în Germania, găzduită în capitala berlineză de către însuşi Caragiale. Cine o însoţea peste tot? Caragiale, pe care-l rugase tatăl artistei „ca fata să fie ferită de întâmplări nefericite”. Iată ce scria „chiriaşa” despre nenea Iancu Caragiale, în cartea „Dintr-un secol de viaţă”
„Era un ins colosal – aborda totul cu aceeaşi perfecţiune – în filosofie, muzică, artă dramatică. Nu-l văzusem decât acasă unde cea mai mare parte a timpului discuta cu Ticu, iar eu nu deveneam activă decât la pian făcându-i plăcere, dar în aceste zile petrecute la el într-un apartament înecat în covoare turceşti, am putut să-l cunosc şi să-l binecuvântez. Destinul m-a făcut să-l cunosc atât de intim. În ultimul an de viaţă am stat două luni la el”.
Despre cum l-a „binecuvântat” artista pe marele dramaturg şi cât de „intim” l-a cunoscut, există suspiciunea unei nepotrivite idile.
Cella Delavrancea şi I.L Caragiale
Foto: www.stelian-tanase.ro
Peste ani şi ani, Cella îşi amintea cum, în noaptea de 9 spre 10 iunie 1912, pe când exersa la pian o sonată de Schumann, „un ţipăt sfâşietor s-a auzit. M-am repezit spre odaia de culcare a lui Caragiale. În uşa deschisă, doamna Caragiale privea îngrozită. Moartea fulgerase viaţa marelui nostru scriitor de o vioiciune spirituală excepţională. Din ziua aceea eu n-am mai cântat splendida sonată a lui Schumann. Fantezia lui scânteietoare s-a stins discret şi rapid, aşa cum îi fusese viaţa. Dar opera lui continuă să biruie timpul, readucând printre noi pe Ion Luca Caragiale” („Viaţa românească” nr.6 / 1962)
În decursul vieţii, Cella a avut trei căsătorii, dar marea ei dragoste a fost Nae Ionescu, din timpul căsniciei cu primul, continuată cu al doilea soţ. Ea a închis ochii filozofului în clipa morţii, în 1940, după cum mărturisea într-o scrisoare trimisă unei prietene. Câte nu se pot întâmpla într-un secol de viaţă!?
În anii formării artistice şi intelectuale, tânăra româncă făcea vizite scriitoarei Elena Văcărescu, exilată la Paris în urma eşuării logodnei cu prinţul Ferdinand. L-a cunoscut pe poetul Rainer Maria Rilke, mort de septicemia provocată de înţepătura unui ghimpe din buchetul de trandafiri oferit de o admiratoare. Dar şi pe Constantin Brâncuşi l-a adorat, a cărui faimă „începuse să lumineze ca un soare, înălţându-şi gloria peste două continente”.
La cenaclul lui Lovinescu, „Sburătorul”, scriitoarea a legat prietenii cu: Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu, Victor Eftimiu, Eugen Jebeleanu, Camil Baltazar, Camil Petrescu, Tudor Vianu, Ion Barbu, Hortensia Papadat-Bengescu, Lucia Demetrius, alţi scriitori care intrau pe uşa marelui „apostol dăruit literaturii”. A editat volumele: Arpegii în ton major (1970), O vară ciudată, roman (1975), Mozaic în timp (1975), Scrieri (1982),Trepte muzicale (1984), Dintr-un secol de viață (1987).
I-au mai apărut şi cronicile radiofonice dintre anii 1942-1944, în revistele: „Bilete de papagal”, „Cuvântul, „Muzica și poezia”, „Timpul”, „Curentul”, „România literară”, „Revista Fundațiilor Regale, „Contemporanul”, „Gazeta literară”, „Secolul 20”.
Fenomenala Cella Delavrancea a iubit şi-a fost iubită. A slujit arta muzicală şi literară până la împlinirea vârstei de 104 ani. Câte nu s-ar mai putea scrie despre o viaţă care a depăşit veacul, dar venim la vorba lui Caragiale: „Stilul bun e totuna cu exprimarea cea mai scurtă, iar claritatea şi conciziunea, adevăratele calităţi ale stilului”.
Gheorghe MOHOR
Gheorghe Mohor este autorul cărții „Incursiuni culturale”, precum și al multor eseuri despre scriitori și viața literară, în general, publicate în reviste de prestigiu. Iată ce a scris regretatul profesor și scriitor Marin Ioniță despre domnia sa (Un jurnalist printre scriitori – coperta 4):
