Despre vechea POȘTĂ
A fost domeniul în care bătrânii noștri au uimit străinii ajunși printre ei, așa cum s-a întâmplat cu prințul Napoleon Jerom (1784-1860) fratele cel mai mic al lui Napoleon Bonaparte, care, venind cu poșta de la Giurgiu la București, în numai trei ceasuri, când a sosit la bariera de sud, le-a spus mirat celor veniți să-l întâmpine: ,,D-voastră nu vă trebuie cale ferată pe câtă vreme aveți poștele care merg întocmai ca și trenul!” Vorbea un oaspete de seamă, călătorit mult prin lume, soțul prințesei Caterina, fiica regelui Wurtenburgului, cel care, după mariaj primise răsplată, de la celebrul său frate, coroana regatului Westfaliei, format prin pacea de la Tilsit din 7-9 iulie 1807.
După înfrângerea lui Napoleon la Waterlo (18 iunie 1815) Jerom fusese internat la Suabia, apoi se stabilise în Italia și revenise în Franța abia în timpul celei de-a doua republicii, proclamată la 25 februarie 1848. Ajuns mareșal, își văzuse nepotul Ludovic Napoleon Bonaparte, proclamat împărat la 2 decembrie 1852, sub numele de Napoleon al III-lea, atunci când se aniversau 47 ani de la victoria în bătălia de la Austerlitz și 48 ani de la încoronarea lui Napoleon Bonaparte ca împărat.
Venirea prințului la București, nu era deloc întâmplătoare. Nepotul său era primul capăt încoronat al Europei, care gândea crearea la Dunăre a unui puternic stat românesc, tampon între marile imperii țarist și otoman. O formidabilă idee, pe care o vedea realizabilă prin unirea Țării Românești cu Moldova. Se știe că pe plan european Napoleon al III-lea, după apropierea de Alexandru Ioan Cuza, a fost principalul susținător al unirii principatelor din 1859, după care, în mare parte, recunoașterea internațională a lăudabilului act, i s-a datorat.
La vremea când prințul Jerom sosea la București, în loc de drumuri de fier, aveam căruțe de poștă pentru transport persoane și, ștafete, în loc de telegraf, însă, așa cum scrie colonelul Dimitrie Pappasoglu ,,mergeau deși nu mai iute, dar aproape cu aceeași iuțeală ca a trenurilor și telegrafelor” de prin alte țări.
Colonelul, mai scrie, că din capitală, până la Craiova erau douăspreze poște și cinci din Craiova până la Turnu Severin.
Când Știrbei Vodă a fost nevoit să ajungă grabnic în Bănie să-și vadă respectabila și iubita mamă, cucoana Catinca Bibeasca, a plecat din București la luminat de ziuă și ,,fără niciun accident” a ajuns la Craiova, când ,,se trăgeau clopotele seara”. Călătorise într-o droșcă, cu un arnăut bicigaș pe capră, care mâna dibaci opt cai, schimbați la fiecare stație de poștă.
Ștafeta era pe post de telegraf și se făcea de câte un lipcan călare, cu pană de gâscă la pălărie, ca semn distinctiv și, de cum sosea, căpitanii de stație, îl schimbau cu alt lipcan, deja suit în șa, care o ținea în goană până la poșta următoare. Între două stații de poștă, lipcanul nu făcea mai mult de un ceas.
Rânduiala poștei
Fiecare poștă era rânduită după cele de trebuință. Avea grajduri încăpătoare pentru patruzeci până la șaizeci de cai, înhămați câte patru, mânați de un singur surugiu călare. În cazurile în care atelajul era format din mai mult de patru cai, numărul surugiilor creștea, conform cu numărul cailor.
Poștele aveau încăperile lor, pentru căpitanul poștei, pentru pasageri și pentru surugii. Cheltuiala cu ele era foarte mare și, pentru acest motiv ,,se dădeau în întreprindere pe termen de cinci ani”, numai celor care se mulțumeau să li se plătească de la visteria domnească, doi până la doi și jumătate lei de cal, pe zi și noapte. Pentru întreprinderea serviciului de poștă ,,specularea” se putea face pe orice distanță de drum.
După cum scrie Dimitrie Pappsoglu, grajdurile și încăperile stațiilor de poștă erau construite de ocârmuire, iar furajele, atelajele și căruțele de poștă erau pe seama celui care semna contractul de concesiune a serviciului poștal. Adică a ,,contraciului” cum i se spunea. La semnare, acesta primea ,,odată pentru totdeauna” caii de la ocârmuire și optzeci de lei, la patruzeci de cai, după care toate obligațiile cu întreținerea rămâneau obligația lui, asemenea obligației de înlocuire pe cheltuiala sa a cailor care mureau sau ajungeau invalizi.
Cu toate cheltuielile mari făcute, la sfârșitul perioadei de cinci ani, profitul tuturor concesionarilor serviciului de poștă din Țara Românească era de cinci-zece milioane lei. Unul foarte mare pentru acea vreme.
Cei mai bine plătiți, erau căpitanii stațiilor de poștă.
Piteștiul și Poșta
Situat la răscruce de drumuri, Piteștiul a avut stație de poștă, începând cu secolul al XVII-lea, devenind un însemnat punct atât pe rutele interne cât și pe cele continentale. Trimiterile poștale între Viena și Istanbul, se săvârșeau în anii 1791-1792 – după cum susțin Petre Popa, Silvestru Voinescu și Paul Dicu – pe ruta Sibiu, Pitești, București și Giurgiu, în anul 1803, fiind înființat un serviciu poștal permanent, cu acest traseu, între centrul Europei și Imperiul Otoman.
Cei care călătoreau în căruțele de poștă, plăteau pentru patru cai, patru lei și jumătate, pentru opt cai nouă lei, iar pentru doisprezece cai treisprezece lei și jumătate.
În București exista Casa Menzilului una cu grădină mare, menzilul fiind un ,,mic pașaport pe jumătate de coală tipărită”, denumirea venind din limba turcă. Se elibera pentru călătorie, cu pecetea ocârmuirii și iscălitura casierului, în el fiind trecute ,,numele pasagerului și locul unde mergea. Dacă era cu ducere și înapoiere i se trecea acest drept”. Menzilurile se înregistrau din poștă în poștă în ,,condicuțele căpitanilor”, asemenea menzilurilor care însoțeau scrisorile purtate de ștafetarii călare (lipcanii), pe toate, fiind trecute ceasul sosirii și al plecării.
Viteza neobișnuită cu care circulau căruțele de poștă românești, se datora unei ingenioase găselnițe: erau mici, din lemn simplu, fără legături de fier, strânse doar în funii din cânepă și cuie de lemn, cu osiile unse de păcură. Hamurile cailor cu ștreanguri, având gurile de chingă împletite din sfoară bătută, erau și ele foarte ușoare. Nu se găsea nimic ,,de fier nici la hamuri nici la căruță”. Numai lemn și funii de cânepă, împletite, pentru înnodări și trageri puternice.
Victor PANDURU
