Despre Vasile Ghițescu, cu durere…
Oamenii de cultură din Argeș, dar și jurnaliștii, au fost azi triști, pentru că au aflat vestea plecării dintre noi a profesorului VASILE GHIȚESCU. Nelipsit de la manifestările culturale din Pitești, mai ales de la Biblioteca Județeană, în special de la lansările de carte, dl Ghițescu era foarte activ și nu era eveniment la care să nu vrea să spună câteva vorbe. Vorbe care, din „câteva”, deveneau o întreagă prelegere, pentru că avea o cultură impresionantă și implicit harul vorbirii. În ultimii ani, fiind la pensie și având mult timp liber, și-l petrecea mai ales prin instituțiile culturale. Pe la ziar, pe la Centrul Cultural, pe la Bibliotecă, pe unde, dacă nu era un eveniment, mai trecea să-și mai salute prietenii, cunoștințele sau foștii colegi, de la care mai pleca uneori cu câte un ziar la subraț, pe care i-l ducea acasă soției sale, Angelica, de care avea mare grijă, fiind mai șubredă cu sănătatea.
Profesorul Vasile Ghițescu a absolvit Liceul I.C.Brătianu, fiind coleg de bancă cu Dumitru Constantin Dulcan. Fusese coleg de clasă sau de generație și cu Emil Constantinescu, fostul președinte al României, de aceea a fost invitat la aniversarea acestuia și pare-mi-se că chiar s-a ocupat de întocmirea și corectura volumului omagial al acestuia. A lucrat la Universitatea din Pitești, ca secretar principal la Institutul Pedagogic, apoi la Casa Corpului Didactic, la Întreprinderea Cinematografică, iar după pensionare, la corectură la ziar. Nelipsit și de la evenimentele neplăcute (înmormântările prietenilor și cunoscuților plecați dintre noi), dl Vasile Ghițescu avea un discurs pentru fiecare. Calm, sensibil, frazat, cu intonație perfectă, era cel care știa câte ceva despre orice și oricare dintre cei la căpătâiul cărora vorbea.
Fiind de loc din Băbana, iar eu din Cocu, comună vecină, ne găsisem cunoștințe comune, ba chiar mătușa mea, Nina Slăvilă, fusese profesoara dumnealui de limba rusă, limbă pe care o stăpânea destul de bine și la anii aceștia. Nu de puține ori îmi mai strecura câte o glumă, plecată de la câte o expresie în limba rusă.
Era un om săritor, scria recenzii sau cronici cărților noi care se editau, în urma rugăminții autorului sau a editorului, dar și dacă simțea că trebuie să scrie. Se oferea să fie de ajutor, iar când scria la ziar o făcea fără a fi plătit, ca de altfel majoritatea oamenilor de cultură. „Pentru faimă!”, glumea uneori, pentru că nu de puține ori i-am cules la tastatură articolele pe care le aducea scrise frumos de mână pe o coală de hârtie.
Dl Ghițescu avea mare încredere în mine. Spun asta pentru că mi-a încredințat un bilețel pe care el își scrisese propriul anunț mortuar pe care urma să-l public eu după ce dânsul va „trece Styxul”. L-am păstrat ani de zile în poșeta mea, într-un buzunărel cu fermoar, dar în urmă cu vreun an, când ne-am întâlnit la redacția ARGESPRESS, mi l-a cerut la „o revizie”. Și acolo a rămas, a uitat să mi-l restituie, sau nu ne-am mai putut întâlni. A suferit un accident, o mașină l-a acroșat cu oglinda pe trecerea de pietoni, și a suferit o fractură de claviculă. Dar deși avea o vârstă înaintată, peste 80, și avea și stimulator cardiac, dl Ghițescu s-a recuperat. M-a mai sunat de câteva ori de pe mobil, vorbea cu o voce tot mai stinsă, îmi spunea că are probleme de sănătate dar era mai îngrijorat de problemele soției, care a suportat foarte greu moartea nepotului lor de numai 20 de ani. Era foarte trist, dar avea întotdeauna un final optimist al convorbirii. „Să ne vedem cu bine!, zise orbul. S-auzim de bine!, zise surdul”. Era gluma noastră, la care eu râsesem mult când mi-o spusese prima dată, și de atunci o „fixaserăm” ca leitmotiv la finalul convorbirilor noastre. Până la urmă am aflat că amândoi au fost luați de fiu la Brașov și azi am aflat că „trecerea Styxului” s-ar fi produs acolo.
Dumnezeu să vă aibă în pază, d-le Ghițescu. Mi-ați fost un om tare drag, care mă înveseleați cu anecdotele dv., cu poveștile spuse cu har, cu colecția dv. de fotografii și documente vechi, unele scrise cu pana muiată în cerneală, cu istorioarele despre cariera dv, despre multe lucruri pe care le cunoșteați despre scriitori, despre oamenii politici, despre viață, în general. Îmi pare rău că nu pot publica bilețelul cu anunțul, poate v-a rămas în vreun buzunar al hainei, dar am vrut să public mai bine aceste amintiri despre dumneavoastră și să vă spun că îmi pare tare rău că n-o să vă mai văd decât în fotografii. Dumnezeu să vă aibă în pază!
Cristina MILIARE
