A fost odată ca niciodată… A fost o echipă FC Argeș cu jucători ce făceau senzație atât în țară, cât și în străinătate. Amintirile frumoase din trecut și durerea că la meciurile formației alb-violete, pe care ne-a mărturisit că o iubește ca pe propriii copii, nu mai zărește în tribune miile de spectatori de odinioară, nu-i dau pace.
În timp ce ne povestea despre unul dintre golurile marcate de inegalabilul Nicolae Dobrin, un suporter piteștean a izbucnit în lacrimi la telefon. „Nimeni nu mai vorbește despre fotbaliștii de legendă de la FC Argeș, i-ați dat uitării. Dar țineți minte că ei, prin performanțele lor, au făcut ca despre acest județ să se vorbească la superlativ. Când a obținut FC Argeș primul titlu de campioană, se întâmpla în ediția de campionat 1971-1972, eroii gazonului au fost aplaudați și cinstiți cum se cuvine. Era în centru o mulțime de oameni comparabilă doar cu cea care se aduna când venea în vizită Nicolae Ceaușescu. Vom mai vedea vreodată stadionul arhiplin? Mă tem că nu…”.
Ne-am gândit să desfacem cutia cu amintiri de aur și să-i dăm cuvântul unui portar de legendă, lui Vasile Stan (77 ani), un om cu totul și cu totul deosebit… vă veți convinge din interviul care urmează.
- Domnule Vasile Stan, faceți parte din generația de aur a echipei FC Argeș.
Pot spune că eu și colegii mei am deschis drumul spre performanță în acest club. Nu greșesc când afirm așa ceva. Ne-am clasat pe locurile 2, 3, am obținut titlul de campioană, în sezonul 1971-1972, am obținut rezultate remarcabile. Am trăit vremuri foarte frumoase, nu le voi uita niciodată și lăcrimez ori de câte ori îmi aduc aminte de trecut.
- În trecut vă invit și eu să poposim puțin… Sunt sigură că vă este dor și că nu de puține ori vă amintiți de primii pași în fotbal…
Așa este. Am început fotbalul la vârsta de 15 ani, în București, la o echipă care evolua în Liga a IV-a, FCME (Fabrica de Cabluri și Materiale Electroizolante). Stadionul era în Pantelimon. Am ajuns acolo prin intermediul unui verișor, el era deja la acea formație. Pe antrenor îl chema Lăzărescu și era un om deosebit. După ce a văzut cum apăr, ce reflexe am, mi-a spus să vin a doua zi cu certificatul de naștere și consimțământul părinților; totul se întâmpla în cursul săptămânii, iar sâmbătă aveam meci. Am jucat titular și am apărat un penalti. A fost ceva senzațional, nu pot exprima în cuvinte. La vârsta de 20 de ani am plecat în armată și habar nu aveam că voi merge la Dinamo Obor, în același eșalon valoric, echipă ce se afla sub tutela lui Dinamo București. După un an de armată, o perioadă frumoasă, pot spune, am ajuns în Divizia B, la Dinamo Victoria, echipa a doua a clubului din Ștefan cel Mare, iar de acolo am plecat la Dinamo Pitești, s-a făcut un schimb de jucători. Președintele clubului Dinamo, colonelul Turtureanu, m-a chemat în vara anului 1967 și mi-a spus că trebuie să-mi iau echipamentul și să merg la Bușteni, pentru că voi evolua la Pitești. Aveam 22 de ani… Cum să pot uita așa ceva? Sunt amintirile mele, amintiri dragi sufletului meu.
- Ce a urmat?
Am ajuns la FC Argeș, antrenori erau Ion Bălănescu și Eugen Mladin, și m-am integrat rapid. Se întâmpla în sezonul 1967-1968… Am jucat doar în patru meciuri atunci, pentru că titular incontestabil era Narcis Coman. Am plecat la Jiul Petroșani, după ce s-a încheiat campionatul; acolo am stat 3 ani și am apărat în aproape 80 de partide. Am revenit acasă, la Pitești, în 1971, deși aveam o ofertă tentantă de la Dinamo București. A urmat un moment memorabil în cariera mea: titlul de campion cu FC Argeș. Am bifat 29 de meciuri dintr-un total de 30. A fost o perioadă prolifică pentru echipa din Trivale, din 1971 până în 1975 am trăit cele mai frumoase momente din cariera mea de fotbalist. Am participat în Cupele Europene, eram o echipă de temut. Apoi a venit momentul să plec puțin din Piteștiul meu drag. Am terminat aici Institutul de Educație Fizică și Sport, în 1975, și am fost repartizat la Iași, am fost obligat să merg să predau într-o școală. Dar am și jucat la Politehnica Iași, al cărei antrenor era inegalabilul Ilie Oană, un om extraordinar, un mare antrenor; dânsul m-a dorit la echipă, a trimis oameni să mă convingă să semnez. Am evoluat acolo în sezonul 1975-1976, apoi a decedat socrul meu și m-am decis să revin la Pitești. M-am retras din fotbal, dar nu pentru mult timp, deoarece a venit Bebe Barbu, fostul mare jucător, și m-a convins să merg în Divizia C, la Muscelul Câmpulung. Era antrenorul acelei formații și își propusese să promoveze la finalul sezonului 1976-1977. Mai erau la echipă Radu I, Jercău, Marian Popescu, dar și alți fotbaliști foarte buni, alături de care am reușit să ne îndeplinim obiectivul, promovarea în Divizia B. Eu am rămas să joc doi ani acolo, iar în 1979 am luat hotărârea să mă retrag din cariera de fotbalist. Aveam 34 de ani…
- Dar nu v-ați îndepărtat de fotbal…
Nici nu aveam cum, fotbalul a fost viața mea. Am îmbrățișat cariera de antrenor, mai întâi am fost secund la Dacia Pitești, apoi am activat ca principal la același club. Aceeași funcție am mai îndeplinit-o la IPA Slatina și Muscelul Câmpulung. În anul 1986, am fost cooptat la Centrul de Copii și Juniori de la FC Argeș, am stat acolo patru ani, apoi m-am ocupat de pregătirea portarilor la echipa de seniori a clubului din Trivale; m-am retras definitiv în anul 2010. Au fost și perioade scurte în care am fost secundul lui Nicolae Dobrin, iar apoi al lui Constantin Cârstea. În 2005, după demiterea lui Sorin Cârțiu, am fost antrenorul principal al echipei FC Argeș, stând pe bancă în ultimele cinci etape ale sezonului respectiv.
- Vă mai amintiți când ați câștigat primii bani din fotbal?
Fiind la Dinamo, eram angajat la MAI, la secția 5 de Poliție (pardon, Miliție!), din București. La Dinamo Victoria am câștigat primii bani, dar aveam și o indemnizație de 800 de lei, așa era atunci.
- Ați jucat în echipă cu Nicolae Dobrin… ce amintire vă vine în minte acum?
Mă fascina Dobrin, a fost un maestru al driblingului. Deseori, după ce terminam antrenamentele, Nicolae Dobrin insista să rămână cu portarii pe gazon și să ne încerce vigilența. Mai erau Ariciu și Niculescu, dar el mă prefera pe mine în poartă. Îi plăcea să mă dribleze, să mă tăvălească în careu, dar îmi prindea și mie foarte bine. Ne înțelegeam foarte bine, obișnuiam să mergem toți la o bere, discutam, eram ca o familie, nu aveam secrete unii față de alții. Nu existau conflicte între jucători, toți eram prieteni, toți voiam binele echipei.
- Cum v-ați autocaracteriza?
Deși se spune că portarii de fotbal sunt puțin săriți de pe fix, eu am fost mereu o persoană liniștită, care și-a văzut de treabă și a căutat să nu supere pe nimeni. Am detestat mereu minciuna, am evitat oamenii care nu spun adevărul. De asemenea, mi-a plăcut să-mi ajut semenii. Eu eram titular, iar atunci când echipa conducea detașat pe tabela de marcaj, și nu de puține ori se întâmpla acest lucru, simulam că sunt accidentat, dar doar pentru a-i face loc portarului de rezervă. Mă gândeam și la el, voiam să ia primă de joc… Consider că făceam un gest normal.
- Care a fost cea mai mare satisfacție ce are legătură cu publicul?
Spectacolul pe care-l făcea în tribune. Vă rog să-mi permiteți să vă povestesc câteva momente care mi-au rămas întipărite în minte. Meciurile oficiale erau programate mereu după-amiază, dar noi ajungeam la stadion la ora 11 și nu ne venea să credem atunci când ieșeam pe teren și vedeam că în tribune erau 5-6 mii de oameni. Ce căutau acolo acei împătimiți suporteri? Veneau să-și ocupe locurile în tribune, puneau ziare pe bănci, nu erau atunci scaune. Era o atmosferă de nedescris. Iar când plecam de la stadion, după meci, coboram panta aceea spre centru; nu aveau mașini decât doi fotbaliști, Niculescu avea un Fiat, iar Radu I conducea o Dacia 1100. Ceilalți coboram pe jos, mergeam cot la cot cu oamenii care fuseseră în tribune. Cea mai mare satisfacție era să-i vezi pe acei oameni că te felicită și sunt fericiți de jocul tău.
- Care au fost cele mai fericite momente din viață?
Când am câștigat titlul de campioană, în 1972, și când s-a născut Gelu, fiul meu, în 1977. De asemenea, mă mândresc și cu cele două nepoate pe care le am, Mara, 15 ani, și Otilia, 12 ani. Cea mică este susținător înfocat al echipei FC Argeș. I-am cumpărat tricou și trening de la magazinul oficial al clubului. Eu și soția mea le răsfățăm mereu, le facem toate poftele și le dăm sfaturi ori de câte ori au nevoie. Le iubim foarte mult și nu ne imaginăm viața fără ele.
- Vă place să gătiți, domnule Stan?
Da, dar cel mai mult îmi place să fac grătare. Acum am mai mult timp liber și îi pregătesc soției micul dejun, m-am deprins cu acest obicei și o răsfăț în fiecare dimineață. Ileana, soția mea, merită toată aprecierea, a fost omul care m-a sprijinit atât la bine, cât și la greu, m-a înțeles în permanență și îi voi fi recunoscător toată viața.
- Există un secret al reușitei în sport?
Pe lângă talent, este nevoie de foarte multă muncă, de dăruire, de ambiție. Nu este suficient talentul nativ.
Când am fost antrenor la Centrul de Copii și Juniori al clubului, în perioada 1986 – 1990, am lucrat cu o serie de puști. Îmi plăcea să fiu sincer cu părinții unor copii, le spuneam în față dacă simțeam că micuții lor nu au chemare pentru sport, iar unii se supărau. Mie nu mi-a plăcut să mint lumea. Nu toți copiii care vin la stadion ajung mari fotbaliști. Am lucrat doar cu acei copii pe care i-am simțit că pot ajunge fotbaliști. Alții aveau alte abilități, era păcat să-și piardă vremea la stadion. Mai mult se chinuiau.
- Ce le transmiteți suporterilor echipei FC Argeș?
Mă doare sufletul când văd stadionul aproape gol, uneori. Oamenii sunt nemulțumiți mai tot timpul, deoarece au fost învățați cu rezultate foarte bune, oftează după vremurile de altădată. Vor să vină la stadion să vadă evoluții bune, să plece zâmbind, nu triști. Rezultatele sunt cele care cheamă lumea la stadion, nu altceva sau altcineva. Oamenii sunt obișnuiți cu performanța la Pitești, FC Argeș a jucat în Cupele Europene și a adus aici echipe mari din Europa: Real Madrid, Valencia, Nottingham Forest… Sunt sigur că oamenii vor reveni pe stadion atunci când echipa va avea performanțe, nu am nicio îndoială în această privință. Toți suporterii trebuie să fie alături de acest nucleu de jucători pe care l-au format Andrei Prepeliță și staff-ul său. Eu am încredere deplină în această echipă și sper să beneficieze de tot sprijinul conducerii.
(C.M.)
