Foto: Casa părintească a poetului Grigore Vieru
Ieri am ascultat la un post de radio, o frumoasă melodie, să zicem „populară”. Interpretul nu era Fuego, ci un interpret, cred, basarabean. Am ascultat melodia, mi-am dat seama câtă dreptate are și versurile au venit imediat. Îi cer iertare distinsului poet Grigore Vieru, precum si interpretului, că mi-am permis să-i „fur” primul vers:
CASA PĂRINTEASCĂ NU SE VINDE
Casa părintească nu se vinde,
Chiar de nimeni nu mai stă în ea.
Ea cuprinde atâtea doruri multe,
De-ar vrea să le spună, n-ar putea!
Chiar dacă acuma e pustie,
A fost veselă și ea cândva.
Câte-a pătimit doară ea știe
Și ce fericiti am fost în ea!
Au rămas în ea întipărite
Râsetele unor copilași.
Plânsul mamei foarte obosită,
Dar fericită că avea urmași.
Și-a rămas blajina voce-a tatei,
Când ne sfătuia cum să trăim.
Și apoi, ajuns la bătrânețe,
Fiind bolnav, am stat să-l îngrijim.
Despre casa noastră părintească
Multe aș putea să vă mai spun.
Sufletul ar vrea să povestească
Despre traiul nostru blând și bun.
Acum casa noastră e pustie,
Mama, tata, nu mai sunt demult,
Însă n-am s-o vând, că-mi este mie
Locul meu din lume cel mai sfânt.
Și-ntr-o zi, când voi pleca la ceruri
Și părinții mi-i voi intâlni,
Să-i asigur că ale lor doruri
Au rămas și se vor moșteni.
Casa părintească nu se vinde,
Este darul nostru cel mai sfânt.
Trebuie păstrată și de-oriunde
Ne gândim la ea, chiar și în gând.
Este locul cel mai sfânt din lume,
Unde vom găsi tot ce-am trăit.
Bucurii, tristeți și vremuri bune
Și părinții care ne-au iubit.
Elena Dinică
(Accept orice critică)
