“Avem clipa, avem raza”…
Cine nu-şi aminteşte poemul filozofic “Scrisoarea I” din cuprinsul căruia aflăm viziunea cosmogonică a marelui poet Mihai Eminescu privitoare la începutul şi posibilul sfârşit al Universului? Întreaga-i gândire este pusă pe seama “bătrânului dascăl”, cugetând la ce a fost şi ce va fi Universul.
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse și nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Și în sine împăcată stăpânea eterna pace!…
Dar deodat-un punct se mișcă… cel întâi și singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!…
Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii…
De-atunci negura eternă se desface în fășii,
De atunci răsare lumea, lună, soare și stihii…”
“O inteligenţă, explică contemporanul nostru, pe care o găsim prezentă în toate formele de manifestare ale lumii, de la cele mai mici fiinţe, cum sunt cele monocelulare, până la geneza şi mişcarea astrelor. Am numit această inteligenţă ca fiind «ordonatoare» şi «coordonatoare» de Univers. Aşa s-a născut ideea de «inteligenţă a materiei». Însăşi esenţa vieţii constă în inteligenţa sa. Conform concepţiei Universului în expansiune, la început n-ar fi existat decât o explozie care a umplut spaţiul cu particule, o lumină bruscă în vidul rece şi întunecat. Această explozie iniţială, ce s-a produs cu circa 15 miliarde de ani în urmă, ar fi condus la creşterea temperaturii cu sute de mii de milioane de grade Celsius, permiţând formarea unei protomaterii nestructurate încă, aflată doar în stadiul de particule. Momentul acesta nu este exact Ora Zero a Universului, ci se situează la circa o sutime de secundă distanţă de timp. Nu suntem, aşadar, în clipa în care a apărut «logosul», «cuvântul». Această clipă, de început, rămâne încă un spaţiu al mitologiei.«Lumina umple vidul, risipeşte întunericul şi răspândeşte materia», ne spune L. Herisman. Este greu să vedem cu ochii minţii totalitatea lumii existente în această energie primară. Şi totuşi, din această unitate primă, din acest grăunte de lumină, rezultă întregul Univers cu tot ce există, ca urmare a unei îndelungi evoluţii”.
Aşadar, în poemul eminescian, “Tatăl” universului e „punctul de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii“, iar în cercetarea ştiinţifică a savantului D.C. Dulcan “grăuntele de lumină”. În privinţa haosului „nici nu se poate concepe cum ar exista un Univers haotic, fără nicio lege în organizarea sa. Existenţa acestor legi manifestate în mişcarea materiei sugerează prezenţa unei inteligenţe care-i dictează sensul evoluţiei”- explică autorul ştiinţificului concept.
În această ecuaţie intră şi armonia astrelor, şi energia ce menţine Universul în echilibrul necesar existenţei sale. Iată, ipoteza eminesciană:
Lui Dumnezeu, Atotputernic Arhitect al Cerului şi al Pământului, al celor Văzute şi Nevăzute, Lui şi numai Lui să-I mulţumim că, “avem clipa, avem raza, care tot mai ține încă”… Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,/Căci e vis al neființei universul cel himeric…
