„Mâine vom merge să vedeți o stațiune unde se duc să-și scrie cărțile poeții noștri, un fel de Cumpătu’ de la voi!”, ne-a spus, cu o seară înainte, la restaurant, Cimi, translatorul și prietenul nostru. „E la munte, aproape de Darhan, orașul în care se află cel mai mare combinat mongolez de prelucrare a pielii, unde sigur veți întâlni și români de-ai voștri, că tăbăcirea voi și bulgarii ne-ați învățat cum se face.”
Așa că, după o noapte în care termometrul din fața hotelului „Ulan Bator” arăta, dimineața, -37 de grade Celsius, „la 6 fix”, Arni și cu mine am coborât în restaurant unde ne aștepta „prietenul nostru”.
Sincer, seara trecută, mă mirasem că trebuia să plecăm „cu noaptea-n cap”, din moment ce urma să mergem „aproape”…
„E ger al dracului, dar nu pentru noi, care suntem obișnuiți cu asemenea temperaturi, a zis Cimi, după ce a golit „dintr-o sorbire” un pahar de votcă „Arhi”.
Am înfulecat la repezeală ce ni s-a pus pe masă, un fel de amestec de carne crudă și verdețuri, fierte în cocă, am băut un „ceai negru”, ce ne-a trezit imediat, și am zis „Hai să mergem!”
Mașina, un „Gaz” rusesc, ne aștepta in fața hotelului, unde fusese parcat cu o seară înainte. Prin geam, l-am văzut pe șofer, un mongolez simpatic, mic și îndesat, intrând în cabină ca să pornească motorul. Învățat cu problemele pe care le creează demarorului temperaturile joase, i-am zis lui Cimi: „Culmea ar fi să nu pornească!” „Stai liniștit! E marfă rusească: balșaia și krepkaia, ca și votca”, mi-a spus zâmbind…
Și într-adevăr așa a fost: motorul a pornit „la prima cheie”, spre bucuria translatorului nostru…
După ce a încălzit-o puțin, șoferul i-a făcut semn prin geam lui Cimi că putem pleca.
Urcați, am fot surprins să văd, între rândurile de scaune, câteva lăzi de bere și de votcă „Arhi”. Credeam că le vom duce cadou celor care, bucuroși de oaspeți, ne așteaptă la Darhan cu un spectacol folcloric cu specific mongolez, pregătit pentru noi, cum fuseserăm deja avertizați.
Mergeam pe un drum prost asfaltat, cam „de țară”, pe unde, de o parte și de alta, apărea câte o iurtă în jurul căreia oi și cai mici de statură pășteau, în bătaia vântului care frigea iarba uscată ce ieșea deasupra stratului mic de zăpadă înghețată.
După ce Cimi a golit câteva sticle de bere și votcă, văzând că trecem de miezul zilei și nu mai ajungem, acolo unde plecasem, „aproape”, l-am întrebat: „Omule, cât mai avem, că, la noi, aproape înseamnă vreo 40-50 de kilometri, cel mult?”
„Acușica ajungem, mi-a răspuns” între două înghițituri de votcă…
După ce, trecut fiind de amiază, am înfulecat sandviciurile luate cu noi la plecare, am pornit din nou la drumul nostru spre „aproapele mongolez”, cum aveam să glumesc începând din ziua aceea, cât timp am mai stat în Mongolia.
Cum-necum, s-a lăsat întunericul și, în sfârșit, în zare, a apărut un oraș frumos luminat.
„Uite, mai avem puțin și ajungem! Acolo vom merge”, ne-a spus Cimi.
Și, într-adevăr, acolo am ajuns, „aproape”, după vreo 14 ore de mers cu mașina…
Pentru că „aproape” în Mongolia însemna – și cred că și acum e la fel – la vreo 500 de kilometri distanță…
Bineînțeles că, frânți de oboseală, am mers direct la hotel și nu ne-a mai ars nici de spectacol, nici de primirea la Comitetul orășenesc de partid, nici de concertul fanfarei militare pregătit numai pentru noi…
Lăsam totul pe a doua zi, când aveam să vizităm combinatul de prelucrare a pielii și așezăminte culturale din zonă, doar zile de stat mai erau…
Ne săturasem până-n gât de „departele aproape” mongolez…
Dan ROTARU
