Ultimele zile în îndepărtata Mongolie, într-o altă lume pe care, după ce ar cunoaște-o, oricine și-ar dori să o mai vadă măcar o dată în viață, dorință greu de îndeplinit din rațiuni financiare, cum mi-a spus, când m-a convins să plec „la capătul pământului’, în delegația de scriitori români, președintele nostru, al scriitorilor de atunci, George Macovescu.
… Treziți cu noaptea-n cap, plecam din Erdenet și, după câteva ore bune, ajungeam la Ulan Bator, în camerele duhnind a căldură ale hotelului cu același nume, după drumul de întoarcere pe un ger de – 37 de grade.
„Haideți la masă!”, ne-a spus Cimi, apoi mă gândesc eu ce mai facem!
Ce-ați zice dacă am merge să bem un ceai negru într-o iurtă modernă, specific mongoleză?”
M-am uitat întrebător la Arnold și l-am lăsat pe el să răspundă…
„De ce nu?”, a zis acesta, și s-a pus pe înfulecat și pe băut ce „ni se pusese pe masă”…
„Vin să vă iau mai târziu din camere!”, ne-a zis Cimi și ne-a lăsat pe mâna ospătarilor care, știind cine suntem, se întreceau în a-și arăta măiestria și ospitalitatea…
Am urcat după aceea în camere, dar, spre surprinderea noastră, n-am apucat să ne întindem bine pe pat, și Cimi a și bătut la ușă zicând: „Haideți, că se lasă noaptea și se închide iurta!”
Ne-am îmbrăcat repede și, luând-o pe jos, ne-am dus la locul cu pricina…
Un fel de cort acoperit cu piei de animale, în mijlocul căruia ardea o sobă cu un tiraj atât de perfect încât nu lăsa înăuntru urmă sau fir de fum …
Într-adevăr, un ceai negru avea să ne facă să ne revenim perfect după obositorul drum de la Erdenet la Ulan Bator…
Stând pe niște scaune mici, un fel de taburete joase acoperite cu piele de animale, am savurat licoarea din cești, dar nu am avut curaj „să mai cerem una”, amintindu-ne ce ne-a spus Cimi: „Dacă beți după prânz două cești de ceai negru, nu mai dormiți toată noaptea!”…
La întoarcere, surprinși de ce auzeam înăuntru, l-am rugat pe Cimi să intrăm într-o biserică și să vedem cum arată un ritual religios în Mongolia.
Zeci de oameni, bărbați, femei și copii, așezați în genunchi, se ridicau și se aplecau ritmic, bombănind ceva ce numai ei știau ce, nouă nespunându-ne mai nimic…
.. Și cu asta, ultima zi de stat în Mongolia se încheia, a doua zi, dimineața, translatorul, devenit între timp prietenul nostru, urmând să ne conducă la aeroport, spre a urca în avionul ce ne ducea la Moscova.
Un drum îngrozitor de obositor, în care am avut o zi „de mers după soare”, de 23 de ore, astfel încât am plecat și am ajuns la București în aceeași zi și cam la aceeași oră la care plecasem din Ulan Bator…
„Chestie de fuse orare”, a zis, glumind, Arni…
Nu-mi mai amintesc multe, doar Baikalul văzut de sus și că am călătorit de la Moscova la București în același avion cu regizorul Mircea Daneliuc, astfel încât de la Otopeni până la hotel ne-a dus cu mașina soția lui de atunci, actrița Tora Vasilescu…
…. Parcă-l văd și acum, la aeroportul din Ulan Bator, pe Cimi, cu lacrimi în ochi și cu palma ridicată a „La revedere!”, strigând pur și simplu: „Dan, te rog să nu uiți să-l saluți pe Cici Mușat, colegul și prietenul meu de facultate de la București!”
Ceea ce, bineînțeles, am făcut imediat ce am ajuns la redacție, după cel puțin 24 de ore de somn…
… Azi, când nici președintele care m-a convins să merg în această delegație de scriitori la „capătul pământului „, George Macovescu, nici Arnold Hauser, „colegul meu de exil”, nici Cici Mușat, nici Cimi nu mai sunt, Mongolia mi se pare un vis pe care merită să-l visezi măcar o dată în viață…
Dan ROTARU
