Amintirile poetului Dan Rotaru: O MISIUNE RATATĂ
„Despre morți numai bine!”, spune o vorbă din bătrâni. Adică, pe înțelesul tuturor, când omul nu mai e, bine e să vorbești sau să scrii frumos despre el…
Bine-bine, dar pot să scriu eu frumos despre cineva care, de când am venit la Pitești, mi-a fost zi și noapte”, „umbră”, urmărindu-mă, „prin mijloace specifice”, peste tot, doar-doar îmi va găsi o greșeală care, dacă o făceam, „mă desființa” ca om și scriitor?
Cum să scriu frumos – cum mă îndeamnă „vorba din bătrâni” – despre „omul cu ochi albaștri” care, cunoscându-mi „dosarul de urmărire informativă” întocmit pe numele meu conspirativ, Roșu Dragoș, mă urmărea peste tot, sperând că voi face ceva care „să intre în atribuțiile lui” de urmărire?
Căci, naivul de mine, credeam că dacă plecasem la 600 de kilometri depărtare de Iași, „DUI”-ul meu – pe care după 1989, l-am văzut și studiat la CNSAS – va rămâne acolo, uitat și cu peste o sută de file ale sale îngălbenite.
„Ai dat-o-n bară, nea Dane!”
Dar nu despre situațiile-capcană pe care mi le-a regizat N.B. (nu-i dau numele întreg, dar cei care scriau și publicau atunci i-l știu) vreau să scriu (sunt prea multe), ci despre una din care acesta a ieșit ca un „șobolan dintr-un șanț plin cu dejecții”…
Îi trimisesem prietenului meu Anghel Dumbrăveanu, spre publicare în revista „Orizont”, al cărei redactor-șef era, un ciclu de poeme, a căror apariție întârziase enorm – câteva luni – , așa încât între timp apăruseră în cartea pe care o tipărisem la Editura „Eminescu”.
Într-o zi, abia ajuns la redacție, doamna Maciu, secretara revistei „Argeș”, „colonelul”, cum îi ziceam (ea însăși soție de colonel), mi-a spus că „mă caută securistul nostru”…
Sincer, știind de ce te caută de obicei asemenea oameni, m-am speriat puțin, deși știam că, după câte îndurasem la Iași, student fiind, mă liniștisem și nu mai „atentasem la ordinea socială a societății socialiste”…
„Ai dat-o-n bară, nea Dane!”, mi-a zis, fără prea multe cuvinte de introducere, în biroul redactorului-șef, pe al cărui scaun se cocoțase, cel care, cum am spus, mi-a fost tot timpul „umbră”, până când i-a luat locul un altul mai tânăr, dar și mai diplomat parcă…
„Ia uite ce e aici!”, a continuat, și mi-a pus sub ochi o coală de scris cu antetul și chenarul revistei „Argeș”, pe care era dactilografiat unul din poemele trimise de mine la „Orizont”.
„Pentru asta v-ați deplasat, domnule căpitan?”, i-am zis, apoi am izbucnit în râs.
„Ia stați, vă rog, un pic, să vă aduc ceva să citiți: vă veți lămuri imediat, – știți cum e, ce e scris e scris! – , i-am zis, și am plecat în biroul meu, de unde m-am întors cu un exemplar din abia apăruta mea carte, „Plânsul oglinzilor”…
„Ia uitați-vă, ia citiți aici, tovarășe căpitan, i-am zis și i-am întins cartea deschisă la pagina în care era tipărit poemul cu pricina…
Numai că primul vers era altfel: „Fiarele ne atacă de la un timp doar pentru gânduri”, nu „Ziarele ne atacă de la un timp doar pentru gânduri”, cum greșit dactilografiase doamna Maciu, care era de față la discuția noastră…
Spășit, ca un om lovit de tren, omul „căruia de obicei nu-i ajungeai la lungul nasului” a plecat, fără să mai spună decât „Mmmmmda!”.
Din câte se pare, „turnătorul” de la „Orizont” își făcuse datoria, dar degeaba…
Dan ROTARU
