Nea Jan
Fac ce fac și tot la anii „tinereții mele literare” mă întorc! La timpurile când „mâncam poezie pe pâine”, cum îi plăcea unui vechi prieten, inginer de profesie, să spună…
Și astfel, în minte îmi vine acum Octav Pârvulescu, primul om pe care, după ce „autobuzul de gară” m-a lăsat în centrul Piteștiului, l-am întrebat dacă știe „unde este strada Justiției”, stradă pe care atunci, într-o vilă elegantă, se afla sediul abia înființatei reviste „Argeș”.
Nu știu cum „le aranjează Dumnezeu pe toate”, că, uneori, de la primul pas pe care-l faci într-un oraș, dai de omul de care ai nevoie și de care te vei lega mai târziu sufletește. Așa se face că, după răspunsu-i afirmativ, „omul meu providențial” s-a dovedit a fi nu numai un cititor al revistei, ci și un gazetar și un îndrumător important al condeierilor locali care făceau primii pași pe nisipurile atât de mișcătoare ale Poeziei.
Mai târziu, când „am început să ies în lume” nu numai cu ceea ce scriam, ci și fizic, „la o cafea” sau „la un ceai”, aveam să mă familiarizez cu plimbatul, pe Victoriei, de la un capăt la altul, al celor doi îndrumători ai tinerilor creatori din oraș, Octav Pârvulescu și Ion N Voiculescu, despre a cărui „nostimadă”, cum numesc eu asemenea „manifestări”, voi scrie mai încolo.
Dacă pe Octav Pârvulescu toți împătimiții în ale scrisului îl cunoșteau ca pe „tatăl poeților locali”, pe celalalt îl cunoșteau mai ales ca pe „profesorul Ion N Voiculescu”. Deși eram curios – curiozitate care venea din insistența pe care domnul profesor o punea în a i se pune între nume și prenume consoana „N” – niciodată nu l-am întrebat care este rațiunea sau cauza, sau „motivația”. Probabil, mi-am zis, că această consoană avea o încărcătură afectivă aparte, fapt ce, dacă era așa, era de lăudat…
Mereu nemulțumit, acid în replici, neîndurător cu cei care „pozau” în „intelectualii momentului”, dar care „puneau virgulă între subiect și predicat”, așa l-am cunoscut și perceput eu pe profesorul Ion N Voiculescu.
Mai totdeauna încruntat, mereu nemulțumit de sine, „avea o pică ancestrală” pe cei care nu apreciau ceea ce scrie și i-o spuneau direct și brutal.
Cu nelipsita-i mapă cu poeme scrise cu creion chimic pe foi deja îngălbenite și ferfenițate de vreme, dacă o acceptai, orice discuție începută cu el sfârșea totdeauna cu o „dizertație de profesor de română” despre topica Poeziei și a frazei aplicată strict la ce-ți propusese să lecturezi…
Cum-necum, Nea Jan – cum era cunoscut în lumea literară locală – „îi căzuse cu tronc” redactorului-șef adjunct al revistei, Florin Mugur, pe care, din câte auzisem, îl cunoștea mai demult, împrejurările rămânându-mi necunoscute până azi.
Așa că, dintre redactori, numai pe doi „îi avea la suflet”, pe domnul Mugur și pe mine, dar din rațiuni diferite totuși: prima, încă necunoscută (pentru mine cel puțin), a doua, ținea de „diplomația” pe care aveam s-o adopt în relațiile strict redacționale nu numai cu el, ci și cu toți colaboratorii, toată viața mea de redactor de revistă culturală…
Niciodată nu m-am adresat dumnealui decât cu apelativul „Domnule profesor „, ceea ce a făcut ca, la rându-i, niciodată să nu îndrăznească să mă apostrofeze, să mă jignească în vreun fel, verbal sau gestual, asta în momentele în care eram față-n față, că în restul timpului, Dumnezeu știe…
Era „pornit” – și nu pierdea nicio ocazie să-și manifeste disprețul față de ele – pe cele două „fete”, cum le spuneam noi, angajate de domnul Tomozei la revistă cu câte o jumătate de normă.
Așa că, într-o dimineață geroasă, cam la prima oră, știind că e „ziua de venire a redactorului-șef de la București pentru sumar”, fiind aproape toți în anticamera biroului acestuia, unde era doamna Maciu, secretara, ne-am trezit cu „Nea Jean” care, văzându-l pe domnul Mugur, s-a zăpăcit într-atât, încât a intrat cu țigara aprinsă.
– Ieșiți pe hol și stingeți-vă tigara, domnule Voiculescu, a țipat la el aceasta.
– Stinge-o, Jane, i-a spus domnul Mugur și, ne mai așteptându-i întrebarea, i-a spus scurt: „Jane, apari în numărul următor cu toate poemele!”
Surprinși, uitându-ne unul la altul, știind că nici vorbă nu-i de așa ceva, am tăcut mai toți.
Nu-mi amintesc exact ce i-a spus una din „fetele” noastre, dar, sprijinindu-se de soba încă rece, nea Jan a izbucnit și „i-a tăiat-o” scurt: Dumneata mai bine să taci și să aprinzi dimineața focul, că de asta ești bună!
Și, bucuros că „i-a zis-o”, dus a fost…
Nu știu cât de importantă este această „nostimadă” pentru istoria literară sau revuistică locală sau națională, dar, amintindu-mi-o, „pe măsură ce trece timpul mă conving că primii mei ani au fost un paradis”, vorba lui Emil Cioran…
Dan ROTARU
