Neam de neamul meu nu visase că „unul din ai noștri” va ajunge vreodată în Mongolia!
Sincer, nici eu, chit că mi-a fost dat de Dumnezeu să fiu poet…
Dar soarta a făcut ca imposibilul să devină, în 1979, posibil.
Stam, acolo unde stau de obicei, adică la masa de scris, și-mi „consumam” dureros supărarea că nu mi se aprobase de către Securitate viza pentru a pleca, într-o delegație de scriitori, la Havana.
Motivul aveam să-l aflu de la șeful de la „Pașapoarte”, un om cu suflet, vecin cu mine de apartament, despre care nu puteam să-mi explic cum de se făcuse milițian: în drum spre Cuba, trebuia să facem o escală la New York, unde, Doamne ferește!, celui despre care se scria, în Dosarul de Urmărire Informativă întocmit de Securitatea de la Iași și ajuns la Pitești, că „atentase la ordinea socială socialistă”, i-ar fi venit ideea de a cere azil și a rămâne în „State”?!?!
Tocmai când încercam să-mi stăpânesc supărarea și indignarea, ca o „compensație” parcă, am fost anunțat de domnul George Macovescu (pe atunci și ministru de externe, și președinte al Uniunii Scriitorilor) că mi s-a aprobat în Consiliu o „plecare” la un Congres al tinerilor scriitori din țările socialiste, în… Mongolia.
Nu singur, ci împreună cu un scriitor de limbă germană, Arnold Hauser, atunci redactor-șef al revistei „Neue Literatur”.
Mărturisesc că la început am fost tentat, dată fiind distanța pe care trebuia să o fac pe calea aerului (era prima dată când urcam într-un avion), să refuz, dar după ce mi s-a spus că „niciodată nu-mi voi putea permite să petrec pe cont propriu 10 zile la capătul pământului”, am fost de acord, mai ales că fusesem asigurat că „Arni”, cum era alintat Arnold Hauser, va avea grijă de mine în avion…
După câteva zile în care s-a dus „muncă de lămurire” pentru a mi se aproba plecarea, aceasta s-a întâmplat – dar trist și de neiertat până azi – nu mi s-a eliberat niciodată un „pașaport de serviciu”, cum se obișnuia în asemenea situații, ci unul simplu, „turistic”…
În paranteză fie spus, m-am convins „care e deosebirea”, când, aterizând la Moscova, pe Șeremetievo, ofițerii de frontieră m-au privit altfel decât pe colegul meu…
În sfârșit, după un episod neplăcut pricinuit de faptul că în avion am mâncat friptură din carne de ren, am ajuns la sediul Uniunii Scriitorilor din Uniunea Sovietică, unde ne așteptau celelalte delegații ale scriitorilor din țările socialiste.
De unde, seara, cu un avion de noapte, am plecat spre Ulan Bator…
Drumul, oricât a fost de „asortat” cu băuturi specifice fiecărei țări care își avea delegații în avion, mie, nebăutor, mi s-a părut îngrozitor de greu, cu toate că am făcut escale la Omsk, Tomsk și Irkuțk.
Ajunși pe aeroportul din capitala Mongoliei după ce am stat în avion peste jumătate de oră (avea să ni se explice de ce: cu aceeași cursă venise – ce onoare! – și tovarășul Jumjanghin Țedenbal, primul secretar al Partidului Comunist din Mongolia), fiecare delegație a fost preluată de câte o „Volgă” neagră, cu un translator și un reprezentant al Uniunii Scriitorilor mongolezi.
Translatorul nostru, el însuși poet, era Baldâr Cimidorj, un „tip de milioane”, despre ale cărui nostimade voi scrie săptămânile viitoare.
Terminase Filologia la Universitatea din București și fusese coleg de grupă cu trei ziariști de la organul de presă al partidului din Argeș…
„Ce mică e lumea!”, i-am zis, după ce s-a interesat despre aceștia…
Ceea ce aveam să-mi repet în gând după ce, la Hotelul „Ulan Bator”, unde eram cazați, l-am întâlnit pe Președintele Organizației Pionierilor din Argeș, domnul Calciu.
O primă „atenționare” venită din partea lui „Cimi”, cum îi spuneau translatorului nostru cei din lumea literară mongoleză, m-a surprins totuși…
„Nu cumva ca, atunci când întrați de afară în hotel, să puneți mâna direct, fără mănuși, pe clanță: la minus 40 de grade, câte sunt acum, vă va rămâne pielea lipită de metal!”, ne-a spus acesta râzând…
… Atât pentru azi, deocamdată.
Despre câteva întâmplări hazlii „trăite” aici, la multe mii de kilometri depărtare, voi scrie începând de săptămâna viitoare!
Așadar, pe atunci!…
Dan ROTARU
