Stau în balconul aceleiași garsoniere, 26, a Casei scriitorilor „Zaharia Stancu” de la Neptun, care, de aproape o jumătate de secol, în aceeași a doua jumătate de iulie, mi-a găzduit trupul și gândurile…
Și nu știu cum se face că, încă de la sosire, m-a apucat un dor de Fănuș Neagu, de Marin Sorescu, de Ioan Alexandru, de Mircea Micu, de Al. Piru, de Augustin Buzura, de Ileana Vulpescu, de Radu Boureanu, de Emil Loteanu, de Nelu Oancea, de Nicolae Ioana, de Zigu Ornea, de Petre Ghelmez, de Mihai Ungheanu, de Ștefan Oprea, de Valentin Hosu Longin, de Ioan Chirilă, de Laurențiu Ulici, de Mircea Sântimbreanu, de Romulus Vulpescu, de Dan Deșliu, de Romulus Cojocaru, de Andi Andrieș, de Corneliu Sturzu, de Corneliu Ștefanache, de Victor Felea, de Daniel Dimitriu, de Zaharia Sângeorzan și de alți „colegi de serie” care pot compune o literatură, ale căror nume – din cauza tristeții care mă apasă – îmi scapă…
Parcă-l văd, de la etajul întâi, pe Fănuș trecând și „aruncându-mi” un „Ce faci, Dane?”, parcă-l aud pe Marin Sorescu întrebându-mă dacă Ovidel – cum îi ziceau toți fiului meu, Ovidiu, luându-se după Mihai Ungheanu – e gata să vină „la una mică”, adică la o partidă de fotbal în care el apăra în poarta echipei lui Fănuș și a lui Marin Sorescu…
Parcă…
Dacă ar fi după mine și dacă aș putea, i-aș întoarce de unde au plecat și i-aș ruga să-și retrăiască viața pe de-a-ndoaselea, de la bătrânețe spre copilărie adică, numai să mai prind câțiva ani în care să le fiu „coleg de serie”…
Mi-e dor, mi-e tare dor de „Frumosul nebun al marilor orașe”!…
Dan ROTARU
