Nici nu încălzisem bine scaunele, și aeronava care ne aducea de la Erevan a aterizat pe „Vnukovo”, un aeroport militar, cum ni s-a spus ulterior…
Acolo ne aștepta, bineînțeles, cea care ne-a fost translator și ghid în cele două zile pe care le mai aveam de stat la Moscova, al cărei nume – fie-mi iertată amnezia! – nu mi-l mai amintesc în întregime, doar pe cel de botez, Tania, foarte întâlnit aici.
De la aeroport, cu aceleași mașini negre, am fost duși la hotelul „Rossia”, în aceleași camere cu vedere spre Piața Roșie, special „pregătite” pentru români…
Au urmat o cină bogată și un somn odihnitor în camere cu tavanul înalt și cu băi de vis.
Înainte de a ne despărți, Tania ne-a spus că ziua următoare vom avea un „program de voie prin oraș”, spre a-l cunoaște cât de cât.
O singură derogare, de fapt o dorință, a avut: să ne arate ea metroul moscovit.
Și acum, după atâția zeci de ani, pot afirma că dacă ai fost la Moscova – în excursie sau, ca noi, oficial – și nu l-ai văzut, ai fost degeaba…
O construcție impunătoare și impresionantă – veritabilă operă de artă a constructorilor – în care fiecare stație își avea șarmul ei, parcă întrecându-se în frumusețe una cu alta…
Până și pereții scărilor de coborâre – care parcă nu se mai terminau când te duceau în adâncul pământului – aveau ceva aparte, fiind „îmbogățiți în Frumos” prin picturi originale.
Și, parcă spre a ne impresiona și mai tare, frumoasa noastră gazdă a făcut în așa fel încât am coborât și, după câteva minute de uimire, am urcat din nou în vagoane, spre a vedea cât mai multe dintre stații.
A fost o zi pe care noi, cei trei scriitori români – Florența Albu, Ovidiu Genaru și cu mine – ne-am petrecut-o după dorință, fiecare în felul lui, după hobby-ul lui.
Astfel că Florența a bătut mai toate buticurile din zonă, în căutare de desuuri feminine „de firmă”, Ovidiu, care a ținut neapărat să vadă cum arată „lumea”, a hoinărit pe largile bulevarde, în timp ce eu am căutat și cumpărat, din „GUM”-ul și „ZUM”-ul din centru, ceea ce îmi place: parfumuri fine de femei și de bărbat…
Bani – trebuie să spun – aveam destui, „tata Iancu”, directorul Fondului Literar, având grijă „să nu ne simțim săracii pământului”, cum ne-a spus la plecare…
… Nu știu cum se face, nu știu de ce, dar, când îți plac, mi se pare că zilele trec prea repede…
Ceea ce s-a întâmplat și atunci, așa că a doua zi, dimineața, pe o ceață cum rar văzusem, m-am trezit în avionul de București, spunând, prin geamul lateral, „Dasvidania, Maskva!”…
Deși poate că și bănuiam că asta nu se va mai întâmpla niciodată, „Dasvidania!” însemnând, pe românește, „La revedere!”…
Dan ROTARU
