Știam că orice copil se poate „copilări”, mimând fel de fel de gesturi, scălămbăindu-se în fel și chip din dorința de a-și face simțită prezența sau de a căpăta ceva, ajungând astfel „să dea în mintea copiilor”..
Auzisem că, la senectute, unii oameni, uzați de vicisitudinile vieții, mai „dau în mintea copiilor”…
Dar să ai puțin peste 40 de ani și să te maimuțărești ca un copil atunci când vrei ceva, nu prea credeam că e posibil.
Și totuși am văzut cu ochii mei, am fost martor la o așa situație…
… Eram în a opta zi de stat în Mongolia.
Delegațiile celorlalte state participante la Congresul tinerilor scriitori din țările socialiste își făcuseră bagajele, fuseseră la micul dejun și acum așteptau, în camerele hotelului „Ulan Bator „, să vină mașinile sa-i ducă la aeroport.
Noi, românii, mai aveam de stat încă o săptămână, așa cum era prevăzut în protocolul schimburilor de delegații de scriitori dintre cele două țări.
Ne pregătisem să coborâm la restaurant pentru a mânca, totuși, ceva, deși „masa” la care participasem cu o seară înainte fusese bogată și variată.
Cum Cimi, translatorul nostru, care se îmbătase „criță” seara trecută, nu-și făcuse încă apariția, am coborât singuri în sala unde era, „la vedere”, masa noastră, cu steagul României pe ea.
„Dan, știi ceva?, mi-a zis Arni (Arnold Hauser), aș mânca două ochiuri, ca acasă!”
– Și eu, dar cum îi facem pe ăștia să înțeleagă ce vrem?”, i-am spus, arătând cu privirile spre cei doi ospătari care erau deja în fața noastră și așteptau „comanda”.
„- Stai că îi fac eu să înțeleagă!”, a zis, și a și început „acțiunea”…
Mai întâi le-a arătat, făcând din degetul arătător și cel mare forma unui ou, și imediat unul din cei doi i-a adus pe o farfurie două inimi nu știu de ce…
Dar, spre surprinderea mea, Arni nu s-a dat bătut și a continuat să-i facă să înțeleagă ce vrea, prin fel și fel de semne și onomatopee…
Și, la un moment dat, numai că-l văd coborând de pe scaun și, „stând pe vine’, începând să sară și să cotcodăcească precum o găină după ce a ouat…
Abia atunci, cei doi ospătari, după ce au exclamat și și-au spus „pe limba lor” ceva, au venit cu două ouă pe o tigaie și, după alte cazne de a-i lămuri că vrem ouăle nu fierte, ci prăjite, au plecat și „s-au achitat de sarcină”….
Numai că ochiurile nu au fost „ca acasă”, nu din cauză că ne aflam la mii de kilometri depărtare, ci pentru că erau prăjite în seu de oaie topit, de al cărui miros eram sătui, acesta întâmpinându-ne din prima zi de la intrarea în hotel…
Dan ROTARU
