Deși Cioran spune undeva că „Nostalgia e forma cea mai dulce a alienației mintale…”, sunt un nostalgic incurabil al tinereții, așa cum era ea uneori, „dezordonată” și „necontrolată”!..
Când, și singur fiind, mă simțeam înconjurat de lume, și când, știind că o anume ordine socială fiind asigurată – fie și „prin constrângere” – , îmi pot lua, uneori zile întregi, „liber de la supravegherea existenței”, aceasta fiind guvernată de legile timpului…
Poate că spusele mele par unora – mai ales tinerilor – indescifrabile, de neînțeles, de aceea explic, ilustrându-mi spusele, cu o situație de neconceput azi.
Formalitățile oficiale cerute de plecare fiind finalizate, viza fiind luată, am fost surprins atunci când mi s-a spus că pentru a putea urca în avion, trebuie să prezint un carnet de sănătate din care să reiasă că „m-am vaccinat împotriva bolilor specifice țării în care mă duc”..
Așa că a doua zi m-am prezentat la fostul „Sanepid”, unde, ajutat de medicul șef Hașu, în două zile „am rezolvat situația”…
Amintindu-mi acum aceste „nimicuri”, îmi explic de ce azi se răspândesc în România așa de repede bolile specifice unor țări aflate la mii de kilometri de noi.
Fie vorba-ntre noi, dar dacă li s-ar cere celor care pleacă în locuri de peste mări și țări „să se vaccineze împotriva bolilor specifice țărilor în care se duc”, a doua zi aceștia ar protesta în fața Ministerului Sănătății, „urlând” că „nu li se respectă libertatea de mișcare”…
Acestea fiind spuse, să trec la altă „peripeție hazlie” trăită de mine în Mongolia!…
… Conferința (sau Congresul, cum vreți să-i spuneți) tinerilor scriitori din țările socialiste încheindu-se, toate delegațiile au fost primite, în cadrul unei „mese festive” date de acesta, la Comitetul regional de partid, de Primul-secretar al partidului…
Două lucruri aveau să mă surprindă după ce mi-am ocupat locul – ușor de găsit grație mărimii literelor cu care-mi fusese scris numele – și steagului românesc ce era în față: primul, toate „băuturile naționale” – votca, berea, apa minerală și chiar și sucurile din fructe de pădure – purtau aceeași „marcă”, „Arhi”, și, al doilea, vinul din frapierele din spatele nostru era „Fetească de Ștefănești’, adică din Argeș, ceea ce m-a făcut să mă simt, deși eram la mii de kilometri, „acasă”…
Și totuși, deși beam, cu o plăcere de nedescris, numai sucuri de pădure, paharul din fața mea se golea imediat ce era umplut, spre surprinderea celor doi ospătari „acreditați” să ne servească numai pe noi, adică pe Arnold Hauser și pe mine.
Nici n-apucau să se întoarcă și să pună sticla înapoi în frapieră, că paharul se golea ca din senin, și trebuia umplut din nou, așa că parcă-i văd și acum cum se uitau nedumeriți unul la altul, întrebându-se, cred, „Oare cum de nu se îmbată omul acesta (adică eu) după atâta băutură?”
Dar, vrând-nevrând, acceptau situația și, făcându-și meseria, umpleau în continuare paharul meu golit în câteva secunde, cât dura până ce aceștia se întorceau să pună sticla de vin la rece…
Asta până când, la un moment dat, translatorului nostru – cum am spus data trecută, poet și el – Baldâr Cimidorj, căruia, fiind cunoscut ca un mare „amator de alcool”, nu i se pusese în față niciun pahar, beat-turtă, i-a căzut capul pe masă…
Un hohot de râs sănătos a izbucnit în spatele nostru: cei doi ospătari „s-au prins” și au înțeles de ce eu, care „golisem” atâtea pahare de vin, rămăsesem treaz-treaz…
Dan ROTARU
