Amintiri despre tata
Din tabloul agăţat pe pereţii odăii celei curate, de la drum, a casei părinteşti, ochii părinţilor mă privesc precum ai sfinților pictați în biserici, din orice unghi m-aş afla. Pe tata îl văd într-o altă poză colorată de cenuşiul vremii şi al vremurilor, în uniforma de caporal de când era înrolat, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când Generalul Ion Antonescu, conducătorul de atunci al Statului Român şi Preşedintele Consiliului de Miniştri a emis Ordinul de zi către Armată, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 145 din 22 iunie 1941:
„Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul! Zdrobiţi vrăjmaşul din Răsărit şi Miază-Noapte. Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre!…”
A trecut şi ostaşul Mohor P. Marin fluviul despărţitor al neamului românesc și s-a întors la vatră teafăr de pe câmpurile de bătaie ale Odessei. A urmat povara vremurilor de asuprire stalinistă, adică anii ”dictaturii proletariatului” și ai ”ascuţirii luptei de clasă”, ai colectivizării agriculturii și ai cotelor impuse ca despăgubiri de război către statul sovietic.
Într-o zi, a venit perceptorul. S-a aşezat pe talpa prispei, răsfoind un registru:
– Nea Marine, trebuie să dai 200 de lei, plus 50, restanţă de anul trecut.
O urmă de îngrijorare s-a ivit pe chipul „debitorului”, prevestind deznodământul nedoritei vizite:
– N-am, domnu’ Gogu, a răspuns tata, asemenea lui Ilie Moromete, despre care aveam să citesc mai târziu în cartea „Moromeţii” de Marin Preda.
– Tovarăşu’ Gogu, l-a corectat nepoftitul musafir.
– Bine, tovarăşu’ Gogu, n-am de unde să vă dau.
– Nu-mi dai mie, nea Marine, îi dai statului…
– Da’, dar statu’, ce-mi dă mie statu’, domnu’ Gogu, a răspuns tata, tot în stil moromeţian.
– Spune, omule, achiţi sau nu achiţi datoria?…
– Dacă spun că nu am, nu am, ce Dumnezeu!…
– Bineeeee, atunci îţi ridic ce ai în casă, e ordin!
Aşa s-a şi întâmplat. A venit potera, a azvârlit în căruţă îmbrăcăminte, plăpumi, perne, pături, ştergarele de pe pereţi, printre care şi o carte.
Căruţa se depărta, câinii lătrau, mama plângea, iar dacă tata ar fi fost auzit cum înjura, l-ar fi săltat și pe el, măcar pentru o noapte să stea în beciul miliţiei.
De unde, de neunde, făcând tata rost de bani, a mers la Primărie.
– Vezi, nea Marine, vezi că se poate? Al’dată să nu te mai opui… i-ar fi întâmpinat perceptorul, care tocmai vorbea cu primarul, un fost legionar – vorbea lumea.
– Nu e după noi, băi, tovarăşe… Mohor. Şi al’dată să-ţi ţii gura!…
I-au fost returnate lucrurile, mai puţin cartea la care ţineam foarte mult, rătăcită printre obiectele confiscate. Era „Povestea vorbii”, de Anton Pann.
Gheorghe MOHOR
N.R.: Articolul este o „bucățică” de istorie, nescrisă, dar trăită de semnatarul acestor rânduri. Și care se vrea un avertisment pentru generațiile tinere, despre cum a fost și cum nu ar trebui să mai fie!
