Actualitatea unui poet clasic (Pentru elevii cărora li s-au redus orele de limba română).
Alexandru Vlahuţă a intrat în Eternitate după marii lui prieteni: Eminescu, Caragiale, Delavrancea, N. Grigorescu, George Coşbuc, lăsând literaturii române o moştenire literară nepieritoare. Este autorul fascinantei proze poematice „România Pitorească, „un veritabil atlas geografic comentat al României de la începutul secolulului XX” (Dumitru Micu), „o modalitate prin care autorul ne-a făcut să vedem şi să iubim şi mai mult ţara, frumuseţile ei, istoria acestui neam, înţelepciunea ţăranului român, tradiţiile, datinile, obiceiurile” (G. Ibrăileanu), fondatorul revistelor „Vieaţa” (în colaborare cu V.A. Urechiă) şi „Semănătorul” (în colaborare cu George Coşbuc), redactor la „Revista nouă”, fondată de B.P. Hasdeu, la care mai colaborau: B. Şt. Delavrancea, G. Ionescu-Gion, Ion Bianu, Theodor Speranţia, alţi mari scriitori. Vlahuţă rămâne actual prin mesajul politic, social, uman al scrierilor sale, în mod special al răzvrătirii în faţa inechităţii dintre clasa dominantă politicianistă şi cea obidită:
„Vai, nenorocită țară, rele zile-ai mai ajuns!
A lor gheare-nfipte-n pieptu-ți fără milă l-au străpuns
Și-n bucăți împart, infamii, carnea ta, avutul tău!
Tot ce s-a găsit pe lume mai stricat, mai crud, mai rău,
Ăști nemernici fără suflet, fără nici un căpătâi,
Țin a tale zile-n mână, ș-a ta cinste sub călcâi.
Și călări pe tine, țară, se cred zei aceste bestii,
Cum se cred ades copiii împărați călări pe trestii.
Ei sunt mari și tari, și nu au nici rușine, nici sfială
Că-ntr-o zi, poate, urmașii le vor cere socoteală”…
(„Cârmacii” – fragment-1881)
Îngrijorat de apariţia unor producţii lirice lipsite de energie, pesimiste şi lacrimogene, poetul se întreba „Unde ni sunt visătorii?” învinuindu-i pe poeţi de resemnare şi sceptimism faţă de clocotul vieţii. Literatura avea nevoie de autori autentici, cu creaţii optimiste, încurajatoare:
„Căci mă-ntreb, ce sunt aceste vaiete nemângâiate,
Ce-i acest popor de spectri cu priviri întunecate,
Chipuri palide de tineri osteniți pe nemuncite,
Triști poeți ce plâng și cântă suferinți închipuite,
Inimi lașe, abătute, făr-a fi luptat vrodată,
Și străine de-o simțire mai înaltă, mai curată!
Ce sunt brațele acestea slabe și tremurătoare?
Ce-s acești copii de ceară fructe istovite-n floare?…
………………………………………………………………….
Unde ni-s entuziaștii, visătorii, trubadurii,
Să ne cânte rostul lumii și splendorile naturii?
Unde ni-s sămănătorii generoaselor cuvinte,
Magii ocrotiți de stele, mergătorii înainte,
Sub credințele sfărâmate și sub pravilele șterse
Îngropând vechea durere, cu-al lor cântec să reverse
Peste inimile noastre mângâiere și iubire,
Și cuvântul lor profetic, inspirata lor privire,
Valurile de-ntuneric despicându-le în două,
Splendidă-naintea noastră să ne-arate-o lume nouă!”
Gândul poetului, precum al lui Eminescu în „Epigonii”, era îndreptat către predecesorii „ce făceau valul să cânte, ce puneau steaua să zboare…”, în contrast cu producţiile mai mult sau mai puţin poetice, fără formă, fără fond ale veleitarilor peste care s-a aşternut uitarea, rămânând în câmpul literar doar „sămănătorii generoaselor cuvinte”, acei „magi ocrotiţi de stele” ai literaturii române.
Cât de actual este acest clasic „sămănător de cuvinte” al literaturii române!
Gheorghe MOHOR
Foto: CuvinteCelebre.ro