„Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră”, zicea Eminescu, din iubire pentru limba română „dulce ca un fagure de miere” şi din respect faţă de înaintaşi, „…sânte firi vizionare/Ce făceau valul să cânte, ce făceau steaua să zboare”. Adevărul eminescian s-a confirmat în timp, dar pentru a o recunoaşte de stăpână, tot omul trebuia să-i dea limbii putere şi s-o înveşmânteze cu strălucitoare perle lingvistice.
În „Evanghelia după Ioan”, Sfânta Scriptură glăsuieşte: „Cuvântul era lumina cea adevărată care, venind pe lume, luminează pe tot omul”… Dar Cuvântul „a rămas de atunci mereu la început”, completa parafrazând enunţul biblic, patriarhul ”Cuvintelor potrivite”, Tudor Arghezi”. Într-adevăr, Cuvântul a luminat şi va lumina de-a pururi inimile urmaşilor izgoniţilor din Rai, pentru a se bucura de binefacerile ei, mărturisindu-şi sentimentele, ideile, dorinţele, să audă, să vadă, să vorbească, să se informeze. De aceea Creatorul, odată cu sufletul, i-a dat omului şi „sfat, şi limbă, şi ochi, şi urechi, şi inimă, şi minte să gândească; dar să gândească în spiritul credinţei, alungând duhul gândurilor rele (ura, lăcomia, hoţia, tâlhăria, egoismul, făţărnicia, destrăbălarea, întreaga încărcătură imorală şi distructivă), numai astfel asigurând echilibrul Universului şi Veşnicia Vieţii pe tot Pământul.
Unde altundeva rămâne Cuvântul, dacă nu în mintea şi în sufletul omului? Rămâne în împărăţia cărţilor prin harul truditorilor înzestraţi cu har divin, slujind arta literară, aceasta însemnând suferinţă, nostalgie, fantezie, entuziasm clocotitor şi deprimare profundă, atenţie pentru „nou”, pentru detalii pe care ochiul obişnuit le scapă, zbucium, zâmbet, lumină, sarcasm, melancolie” (Camil Petrescu). Iar fără mirajul cărţilor, nu ne-am cunoaşte nici originea, nici istoria, nici credinţa. În viziunea unor slujitori ai cuvântului scris, limba română înseamnă „oglinda sufletului fiecăruia dintre noi” (Ion Pillat), „Cheia fermecată cu care descuiem o ţară şi cunoaştem un popor”(Victor Duţă), „ADN-ul unui popor”(Valeriu Butulescu). „Limba e patria mea”, mărturisea şi Nichita Stănescu. Iar patria suntem noi, spune şi autorul modestului elogiu oferit sărbătoritei:
Dintre daruri, tu pe care/ Vrei, iubito, să-ţi aleg?/ Luna, razele de soare/ Ori luceafărul întreg?/ Vrei o stea mai depărtată,/ Fulgere fără scântei?/ Ţi-aş alege Bolta toată/ Şi Pământul dacă vrei!/ Mii de spaţii aş străbate/ Stelele pe rând ţi-aş da,/Dar nici una, dintre toate,/ N-are frumuseţea ta./ Am ales doar coala albă/ Glas simţirilor să dai,/ Din cuvinte să-ţi faci salbă,/Din imagini, evantai./ Astfel te aleg stăpână/ Peste marile zidiri,/ Să te port în suflet până/ Voi intra în amintiri!/
Gheorghe MOHOR
