Viața bate Poezia: BOALA DE NETRATAT
„Murim de la începutul timpurilor și totuși moartea nu și-a pierdut prospețimea”, scrie undeva Cioran.
Și, ca mai totdeauna, spusele lui se potrivesc „mănușă” pe ideea care mă chinuiește de-o vreme, anume aceea a „timpului care doare”.
Căci, da, nimic nu doare mai tare decât timpul!
De la început, toți avem un „buget de timp” propriu – numai și numai al său – pe care fiecare și-l cheltuiește, și-l administrează cum vrea, modurile sau modalitățile în care o face fiecare depinzând exclusiv de natura, de „stofa” lui sufletească .
Unii, nefericiți, și-l consumă, de când se nasc până li se termină, într-o continuă „teamă de final”, alții, fericiți zice-se, trag cât pot de fiecare clipă spre a-și extrage din ea, precum albina nectarul din flori, „dulceața” zilelor și mai ales a nopților.
Prin natura mea sufletească, fac parte din acei care cred uneori că viața e o eroare, un fel de „a mânca timpul”.Timp care, asemenea unui cuțit implantat adânc în inimă, doare, mai ales când în juru-ne începe să se extindă golul: gol de părinți, gol de prieteni, gol de idealuri, gol de visuri etc.
„Ce faci, Dan? Văd că azi ești tăcut și, din câte deduc, suferi de ceva. Ce te doare?”, m-a întrebat, într-o dimineață, un prieten întâlnit întâmplător.
„Mă doare timpul!”, i-am spus, descumpănindu-l, din câte observasem, cu felul în care-i răspunsesem.
A tăcut câteva secunde, apoi a îngăimat un „Mmmmda” care aducea a „lăsare în ceață”, cum se spune îndeobște.
Pentru că deși, mai zilele trecute, auzeam o vecină, căinându-se, cu durere în glas, „Doamne, iar vine iarna și nu știu cum vom ieși din ea cu scumpirile astea”, mă-ntreb și vă-ntreb: pe câți din cei care au auzit-o îi duce gândul la ideea că „timpul doare”?
Ne doare, da, ne doare îngrozitor dacă nu știm să ni-l drămuim sau dacă alții nu ni-l respectă!
Îl auzim cum trece prin noi ca un râu care mătură tot ce-i iese în cale și lasă în urmă un dureros dezechilibru al ființei.
Dezechilibru căruia nu-i știm leacul, altul pentru fiecare, asemenea medicamentelor pentru boli.
„Boala timpului”, oricât s-a încercat, nimeni, niciodată, nu poate spune că „a tratat-o” sau că „i-a găsit medicația”…
Aud adesea (uneori o simt pe propria piele) cum „monumentele de timp mișcătoare” – cum îi numesc eu pe cei de-o vârstă cu mine – sunt „anatemizați” la trecerea lor prin vreun loc care de obicei este „rezervat” – sau și-l arogă ei – tinerilor.
Și atunci, de fiecare dată, îmi vin în minte cuvintele – atât de dureroase, încât le-am păstrat fără voie în memorie – scrise tot de Cioran, se-nțelege: „În societățile primitive, bătrânii sunt mătrășiți puțin cam prea repede; în schimb, în societățile civilizate li se caută-n coarne și sunt îndopați. Viitorul, nu încape vreo îndoială, va reține doar primul model.”
Deși nu mi-aș fi dorit niciun moment ca în țara în care trăiesc – care se dorește a fi una civilizată – zisele filosofului să-și găsească „izvorul” sau exemplul, căci, după felul în care sunt „priviți” și „tratați” cei atinși de „boala timpului”, asta se poate deduce !…
Dacă nu mă credeți, mergeți, vă rog, în locurile unde pe aceștia-i duc grijile și beteșugurile, și priviți-i cum își numără ultimii creițari ce le-au mai rămas, din care nu știu ce să-și cumpere mai întâi, pâine sau medicamente!.
Ambele, pentru a-și întrema trupul și sufletul atinse de boala – de care nimeni nu scapă necontaminat! – căreia eu îi zic „boala timpului”.
Apoi, numai apoi, vedeți dacă-mi puteți da dreptate când spun că dintre toate durerile, cea a timpului ne dărâmă încet și iremediabil.
Dan ROTARU
