Viața bate Poezia: Gânduri de actualitate
Oricât am fi de conștienți de puterile pe care le avem, o „lecție de modestie” se impune a ne preda nouă înșine, zilnic, ca o recunoaștere a faptului că multe dintre cele – trebuincioase sau nu – din juru-ne, au fost pe pământ înaintea noastră.
O „lecție de modestie” ar fi, cum ar zice poetul, ca, după ce, dimineața, l-ai călcat în picioare, tulburându-i odihna, să-i ceri iertare bobului de nisip.
Sau dacă, lovind-o, intenționat sau din întâmplare, să-i ceri iertare pietrei, recunoscându-ți vina.
„… Dar tu scrii, despre orice, la fel de frumos, Dan, îmi scria deunăzi un prieten de suflet – al cărui nume nu contează dacă-l dau sau nu aici, căci e de ajuns afecțiunea sinceră cu care-mi citește, zi de zi, nu numai sonetele, ci și eseurile – pe messenger.
„Dacă zici tu, așa e! „, m-am „alintat” eu, simțindu-mă nu atât flatat, cât citit de prieteni din alt oraș, și am continuat : „Îți promit că într-una din săptămânile viitoare voi scrie despre o piatră!”
„Despre o piatră, ce poți scrie despre o piatră?!”, mi-a replicat el, oarecum neîncrezător.
„Vei vedea, vei citi și vei înțelege!”, i-am spus și mi-am văzut după aceea (fără să-mi uit promisiunea) de treburile mele.
Până-ntr-o duminică purtătoare de ghinion, când, nepoțelul meu, Pavel – care-mi făcuse o „surpriză de suflet”, vizitându-mă pentru câteva ore, împreună cu tatăl lui – adică fiul meu, Ovidiu, care azi nu mai este – la plecare, s-a ales cu o rană la tibie, provocată de neatenția cu care a călcat pe o… piatră.
Tocmai acea întâmplare a fost „Big-Bang-ul” acestor gânduri. Și nu numai…
Căci, piatra, așa cum o știm și cum o credem noi, fără suflet – și fără un rost anume – și le-a găsit singură, devenind, prin timp, „reper al evoluției” umane..
Căci nu „reper” putem considera pietrele cu care, ciocnindu-le, omul primitiv a aprins primul foc?
Și nu tot pietrele au fost primele „arme” folosite de el spre a se apăra de animalele sălbatice și de semenii care voiau să-i ia avutul?
Cu toate că nu-mi face plăcere, amintesc lapidarium-ul, în care tot pietrele erau folosite în punerea în aplicare a unor porniri și obiceiuri de-a dreptul inumane…
Și nu ea, piatra, și-a găsit utilitate în „denominarea” unor localități (Piatra Neamț, Piatra Olt etc), unor stări (împietrit), unor ziceri și unor zicale, cum ar fi „Tare ca piatra, iute ca săgeata”, „Apa trece, pietrele rămân”, „Capra calcă-n piatră, piatra crapă-n patru” etc?
„Tu știi care este postura în care piatra se simte cel mai bine, arătându-și mândria și dându-și singură importanță?”, l-am întrebat pe prietenul meu în final.
„Care?”, m-a întrebat, la rându-i.
„Atunci când o biată piatră – altfel ca oricare alta – devine piatră de hotar între două imperii, sau, lipită una de alta, zid despărțitor între două lumi…
– Băi, dar ce dreptate ai: mi-au dat lacrimile!
– Păstrează-le, prietene; s-ar putea să ai nevoie de ele cât de curând, pentru că „se mișcă” imperiile și „se macină” încet-încet zidul ridicat între ele!
Dan ROTARU
