Viața bate Poezia: TOAMNA POETULUI

Viața bate Poezia: TOAMNA POETULUI

Nu știu de ce, dar, deși mulți îmi vor reproșa că „aduce a Marquez”, îmi place al dracului de mult titlul acesta!
Dar, dat fiind că se spune că uneori „cărțile se fac din cărți”, de ce nu și „un titlu de eseu dintr-un titlu de carte”?

A venit toamna, Oameni buni! Credeți-mă!

Chiar dacă atunci când, asemenea mie, când priviți, de la fereastră, un copac, vedeți că au început să-i îngălbenească frunzele, sau dacă doar simțiți asta, a venit toamna!
Sufletul mi-este cel mai bun barometru și nu m-a înșelat niciodată!…

Demult, mama – de care, în ultimul timp, mi-e din ce în ce mai dor – , seara, când, obosită de munca de peste zi, se așeza pe pat, zicea că „oasele-i spun că vine toamna”. Reumatismul care-o chinuise o viață întreagă anunțând-o că se schimbă anotimpul…

Sufletul meu, oameni buni, îmi spune că, deși pare devreme, a venit toamna!

În această dimineață, după ce prietena mea de suflet de pe Ozana cea frumos curgătoare m-a întrebat, ca în fiecare zi, dacă „totul e bine”, uitându-mă în el, acolo, în adânc, mi-a apărut ca un lac stătut, năpădit de mătasea broaștei, unde, chiar de arunci ditamai bolovanul, nu mai apar cercuri, și pe fundul căruia se pot vedea îngrămădite scoici sparte, cochilii de melci și fire de iarbă uscată…

Și atunci, brusc, furat de timp, asemenea țăranilor care-și măsoară bilanțul unui an adăpostit în podul sau în pătulul din fața casei, mi-am privit și eu „recolta de cuvinte” așezată frumos în biblioteca din camera de scris, ale cărei rafturi sau etajere au început să se îndoaie sub greutatea cărților tipărite în ultimii ani…

Viața bate Poezia: TOAMNA POETULUI

Și totuși, a venit toamna și în mine, cu toate că, alintându-mă într-un fel, „mă dau tânăr”, vorba unui vechi prieten…
Sunt într-un punct din care, privindu-le, începutul e mai departe decât sfârșitul…
Cu toate că, așa cum se spune îndeobște, „cândva, am fost și eu cineva”…
Pentru că, da!, a fost o vreme când, cel puțin în lumea noastră, a scriitorilor, „când spuneai Pitești, înțelegeai Dan Rotaru”…
Sau când, mergând spre redacție, mă dureau spatele și gura de-atâtea plecăciuni și răspunsuri la saluturile celor întâlniți…
Unde e vremea când, „pe un pariu pus”, prietenul meu Radu Bardan, inginer petrolist detașat în Maroc, mi-a trimis de acolo o „vedere” care la „destinatar” avea scris doar „Dan Rotaru, Pitești, România”, epistolă ce chiar a ajuns, fiindu-mi înmânată în plină stradă de o poștăriță necunoscută mie?…

Unde sunt timpurile…?

Unde sunt timpurile când nu exista săptămână în care să nu mă întâlnesc, la recitaluri de poezie, cu elevi din liceele piteștene?

Unde sunt vremurile când telefonul fix suna mai tot timpul și mi se cereau de către redactori, spre a fi publicate sau difuzate la Radio sau TV, zeci de poeme de dragoste?
(Asta, în timp ce acum, deși gesturile de acest gen ale multor șefi de reviste din țară se repetă, al celui de la cea la care am lucrat toată viața, „Argeș” – înlocuitor al lui Dumitru Augustin Doman – e inexistent…

Dar despre această „tăcere regizată”, cum numesc eu refuzul de a o face al unor șefi de publicații ajunși pe post prin „mașinații” care, deși nu le înțeleg, nu mă interesează, „șefi” care cred că revuistica a început cu ei, voi scrie, tot aici, într-un viitor eseu).

Și totuși, acum, în pragul acestei „toamne a Poetului”, mă gândesc serios dacă n-ar trebui să mă retrag – liniștit ca orice om obișnuit și simplu – și să scriu, dar să nu mai public nicăieri, pe hârtie sau virtual, niciun vers, nicio strofă…
Mi-ajung cele 45 de cărți care-mi poartă numele „adunat pe coperți”!

Asta nu înseamnă că, atâta timp cât nu mă voi simți „expirat” (cum se pare că mă consideră unii confrați), nu-mi voi bucura zilnic prietenii care, asemenea celei din dimineața aceasta, mă vor întreba cum mă simt, trimițându-le „în privat” ce voi scrie, poeme sau eseuri…

A venit Toamna Poetului, Oameni buni!
Mi-o spune sufletul!…

Dan ROTARU