Printre miile de postări de pe facebook ale prietenilor noștri, azi ne-a atras atenția una pe care v-o împartășim și dv:
George Prodan: 《Azi am spus adio pentru totdeauna unei mari pagini din viața mea. Am fost să-mi iau adeverința de vechime.
Am lăsat în urmă peste 30 de ani petrecuți în această ,,cetate” (n.r. Uzina Dacia). Pentru câteva clipe, fără să vreau, m-au cuprins melancoliile: iernile în care mi-au degerat tălpile in autobuz, frigul groaznic sau verile toride în autobuze fără căldură, iar vara doar geamurile deschise făcând mai răcoare puțin în cuptorul numit autobuz. După ce un băiat a murit în timp ce dormea pe primele scaune din dreapta (autobuzul respectiv a întrat într-un copac imens, ușa s-a deschis, (acele uși mari, în balamale, iar el a fost strivit instantaneu) nu am mai putut niciodată dormi în niciun mijloc de transport.
Elev fiind, am trecut printr-o perioadă extrem de strictă, mult mai dură decât în armată (drept pentru care am avut și un mare avantaj față de cei care nu trecuseră pe unde am fost eu): trezirea la 5,20 urmată de gimnastica de înviorare pe platoul mare al școlii, fără lumină) echipați doar în papuci, maieu și pantaloni, indiferent de anotimp, ploaie sau ninsoare, trebuind să te întorci în cămin, la îndemnurile șefului de palier: ,,bate, bate” (trebuia sa tropăi din picioare, prin bălți sau zăpadă).
După programul de igienă și echipare contratimp, făcutul patului ca în armată, urma încolonarea pe clase și deplasarea în formație către cantină. Aici intrai în funcție de plăcerile unui pedagog (unul mai rău decât celalalt) de serviciu din cele 3 cămine, așteptând în aceleeasi condiții metereologice, în coloane perfecte, pe clase (clasa cu cea mai perfecta coloană dreaptă întra prima). ,,Legenda” spune că unul dintre ei, datorită ,,exigenței”, a fost tuns zero înainte cu o zi de nunta lui, de băieții ,,cuminți” din aceea comună (Colibași, pe atunci, acum cartier al orașului Mioveni). Aveam o cartelă marcată cu ,,D, P, S” (dimineață, prânz și seară) care erau marcate cu un ,,x” de bucătarul șef, după ce-ți puneai pe tavă cele 3 feluri de mâncare, care ne așteptau pe un scaun în capul benzii, (ca un casier din supermarketurile din ziua de azi), iar dacă îndrăzneai să-ți pui ceva în plus pe tavă, primeai un polonic în cap.
Duminica aveau loc la Sala de sport Gale de box și lupte. Exista un centru sportiv cu tradiție – C. A. G. Colibași (centrul atletică grea), veneau să lupte rivalii lor din alte centre – Câmpulung, Brașov etc. Am avut aici și un campion național la box: Gigi Oțelea, un băiat frumos, purta cu mândrie tricoul cu tricolor, dar pumnul lui era ca un baros de sute de kg. Sportivii aveau o cartelă de masă de altă culoare, aveau un alt regim și erau tratați și respectați diferit.
Să nu creadă cineva că trăiam ca ,,spartanii”. Unul din cele trei cămine era ocupat de fete, (azi folosit ca loc de cantonament al C. S. Mioveni) iar norocul mi-a surâs ca după puțin timp să am cazarea cu întreaga mea clasă la parterul căminului de fete, pentru că aveau și ele nevoie de băieți 🤣 (să le asigure paza și siguranța), noi făceam plantoane 24 din 24, și țineam ușile încuiate, ca în căminul de fete să nu pătrundă băieții din alte cămine.
Au fost și foarte multe lucruri frumoase: am fost în excursii organizate în toată țara, de două ori în Polonia, în Deltă, etc, dar, totul a trecut…》
O viață de om… așa cum a fost. O viață trăită, zeci de ani de muncă și eforturi dăruite DACIEI. Poate că în fiecare Duster sau Logan pe care îl vedem pe stradă, e și o picătură din sufletul lui. Urmează pentru omul George Prodan o binemeritată perioadă de odihnă, fiind de acum la pensie. Dar oare se va putea odihni deplin, va putea sta deoparte de o activitate regulată? Îi urăm sănătate și pensie cât mai lungă, iar dacă îi stă la îndemână, își poate aduna amintirile într-o carte. Fie ea și online. Noi îl așteptăm cu colaborări de presă (știri, reportaje), pentru că are „condei” de jurnalist.
Foto: Uzina Dacia (George Prodan/ facebook)
