ISTORIA CLIPEI: Asasinarea lui Tudor Vladimirescu (urmare a articolului: Arestarea lui Tudor)
Motto: „Patria este poporul, iar nu tagma jefuitorilor”
După arestarea de la Golești, reținerea în casa boierului Iancu Mavrodolu din Pitești și potolirea forfotei pandurilor din oraș cu ajutorul ispravnicului de județ, convoiul căruțelor de poștă, cu Tudor Vladimirescu sub pază, a luat-o spre Câmpulung Mușcel. Până aproape de acesta, nu s-a ivit nicio întâmplare neașteptată însă, înainte de intrarea în târg, în strigăte de bun sosit, au ieșit înaintea convoiului treizeci de țărani călări, ținând cu tot dinadinsul să se apropie de căpetenia pandurilor pentru a-i mulțumi că în scurta lui domnie scăzuse birul de la 25 la 5 piaștri. De teama năvalei negustorilor și meseriașilor, ajutantul eterist a răspândit zvonul mincinos că slugerul va fi judecat de Divan, înșelăciune care a prins însă, în realitate, a fost judecat de niște boieri pământeni decăzuți, alături de eteriști, printre care Geortaloglu, unul care jefuise mulți țărani să le ia vitele pentru negustorie proprie.
Apoi, după un scurt popas de iscodire, convoiul a plecat spre Târgoviște. Acolo, în batjocură, l-au făcut pe Tudor să intre în oraș călare pe o mârțoagă schiloadă, cu hățuri proaste și scări de lemn, picioarele fiindu-i legate sub burta calului și, purtat de gloabă pe ulițele târgului, pe lângă biserici, printre case sărăcăcioase cu grădini mici, dar și case boierești cu grădini mari, a ajuns pe maidanul din fața clopotniței Mitropoliei, unde, într-un fel de bâlci, mișunau mulți târgoveți, amestecați cu arnăuții unei tabere ajunsă în neorânduială, în vreme ce în curtea vechii Mitropolii se ghicea o liniște nedeslușită.
Când Tudor a trecut pe sub poartă și a văzut biserica, s-a oprit să-și facă semnul crucii, după care a fost dus la o chilie din stânga intrării, în timp ce auzea deslușit cum eteriștii îl învinuiau că este valah, înțeles cu turcii, putred de bogat; pentru familia sa, trimițând în Ardeal milioane, iar dacă va fi căutat noaptea, în hainele sale, fără doar și poate, vor fi găsiți cusuți galbeni alături de pietre scumpe.
Spre surprinderea lui Tudor, la ceasurile patru după amiază, un arnăut l-a scos din chilie și, pentru servit masa, l-a însoțit până la trapeza pardosită cu cărămidă roșie. Ajuns în ea, a intrat într-o îmbulzeală de călugări, nerăbdători să-l vadă prima dată, unii dintre ei, porniți să ajute preotul care aducea talerele pentru servitul oamenilor de seamă, în sinea lui, considerând că are încă în față pe domnul Tudor. Căpetenia pandurilor, a mâncat puțin, fără să scoată un cuvânt și, la sfârșitul mesei, a cerut să intre în biserică. Știa că sfântul locaș văzuse lucruri mari atunci cât a fost mărire în țară. Îl împodobiseră în interior și pe dinafară voievozii cei mai luminați.
După ce s-a închinat în biserică a cerut să i se îngăduie urcarea în turnul clopotniței și, urmat de un arnăut, s-a suit la clopotele scăldate în lumina asfințitului. Târgoviștea era la picioarele lui, cu vechea Chindie fără ornicul orașului, ca pe vremurile de fală ale scaunului domnesc, când din vârful turnului ei răsunau trâmbițe și țimbale, la ceasul mesei, auzite și de cei aflați departe, fără să vadă turnul.
Alături curtea domnească era o dărăpănătură și Tudor și-a îndreptat privirea spre răsărit, să vadă zidurile Mânăstirii Dealu acolo unde știa că este capul lui Mihai Viteazul. Și-a adus aminte de ce-i zisese odată prietenul său episcopul Ilarion care fusese acolo stareț ani îndelungați și pretindea că de multe ori stătuse de vorbă cu duhul marelui voievod, cel care spusese că ,,De vrei să cunoști viitorul, privește în trecut. Din rădăcină răsare puterea copacului. De vei găsi-o la rădăcină, teamă să nu mai ai. Eu, Mihai sunt rădăcina”. Aducându-și aminte vorbele marelui voievod, Tudor a murmurat fără să-i pese de arnăutul de lângă el: ,,Când voi fi printre morți, mă va înțelege tot neamul meu și pe mine”.
Tudor a fost închis pe mai departe în turnul clopotniței, dat în grija lui Vasile Caravia, un bețivan căpetenie eteristă, cunoscut sub porecla ,,monstrul din Galați” după ce măcelărise mulți turci nevinovați, care n-aveau nimic comun cu sistemul otoman opresiv. De cum l-au închis în turnul Mitropoliei, Vasile Caravia a început tortura, și vreme de două zile, l-a chinuit pe Tudor să spună unde-și ascunde averea, convins că avea sume mari de bani dosiți pentru cumpărat arme și muniții. Îl interesau banii mai mult decât acțiunile marelui comandir al pandurilor.
De teama că, totuși, boierii pământeni din tribunalul măsluit de el ar putea să-l pună în libertate pe arestat, Alexandru Ipsilanti până la urmă a dat poruncă să fie omorât.
Monstrul bețiv Vasile Caravia atât a așteptat. Ajutat de Gherasim Orfanos și Constantin Cavaleropulos, alți nemernici, l-au scos noaptea din Mitropolie, până dincolo de oraș, aproape de râul Dâmbovița, unde ,,monstrul din Galați” l-a împușcat cu pistolul, apoi, toți trei, i-au tăiat capul, l-au ciopârțit și, după hăcuire, bucățile de trup i-au fost aruncate în fântâna părăsită de Geortalogu, săpată de el, la o vreme, pentru udat zarzavaturi.
Auzind de moartea lui Tudor, la doar 41 de ani, cetele răzlețe ale pandurilor s-au luptat o vreme în Oltenia împotriva oștilor turcești, sub diferite căpetenii, altă parte din ei ajungând alături de eteriștii greci în bătălia de la Drăgășani, din 7 iunie 1821. Fără Alexandru Ipsilanti, ascuns ca un laș la Râmnicu Vâlcea, departe de armata pe care trebuia s-o conducă, eteriștii s-au luptat cu forțele otomane până au pierit unul câte unul.
Alături de greci, și-au găsit sfârșitul mulți panduri. Supraviețuitorii dintre ei, însă, au trăit toată viața ascunși în amintirea lui Tudor cel care îmbrăcase cămașa morții pentru mântuirea gloatelor de năpăstuiți.
Victor PANDURU
