Înapoi la Maiorescu!
Generoasa limbă română poate oferi diverse modalităţi de exprimare menite să îmbunătăţească veşmântul creaţiilor literare ale scriitorilor (poeţi, prozatori sau dramaturgi), reuşind să aducă la rang artistic, printr-o alchimie a cuvintelor, expresii mai puţin sau deloc folosite în limbajul curent, după cum, poetul „Cuvintelor potrivite”, Tudor Arghezi, mărurisea în poezia „Testament”:
„Ca să schimbăm, acum, intâia oară
Sapa-n condei și brazda-n calimară
Bătrânii au adunat, printre plăvani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.
Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite
Și leagăne urmașilor stăpâni.
Și, frământate mii de săptămâni
Le-am prefăcut în versuri și-n icoane,
Făcui din zdrențe muguri și coroane.
Veninul strâns l-am preschimbat în miere,
Lăsând întreaga dulcea lui putere”.
Într-un florilegiu de parfumuri lirice, contemporanul nostru Constantin Teodor Craifăleanu îşi intitulează al 5-lea volum „Liliac liliachiu” (Editura „Bibliotheca”, Târgovişte), gândind şi la poetul Alexandru Macedonski, în al cărui sublim poem „Noapte de mai”, liliacul este simbolul frumuseţii naturii şi antidot al nevrozelor pentru „omul reajuns o fiară”.
Întâlnim îndemnul ”Veniţi, privighetoarea cântă şi liliacul e-nflorit” drept motto în poezia „Dor de Macedonski”, în variantă actuală:
„La verdea margine de drum/Să ascultaţi privighetoarea/Să vă-ntâlniţi cu liliacul/ Să vă-mbătaţi de-al lui parfum/Să-i admiraţi în voie floarea/Cu ale ei tuşe violet,/ Să-nchideţi ochii, să zburaţi/Spre Infinit şi să uitaţi/ Pentru o clipă Internetul”! (Dor de Macedonski),
O poezie specială, intitulată „Macedonskiană”, dedicată poetului Virgil Diaconu, dovedeşte câtă imaginaţie poate sta în talentul autorului neoromantic al volumului discutat.
Aşadar, chiar dacă Eminescu este poetul de suflet al domnului Craifăleanu, căruia tot „îi mai citeşte cartea, deşi i-o ştie pe dinafară (Al. Vlahuţă, în poezia „Lui Eminescu”), respect şi admiraţie nutreşte şi pentru autorul celebrelor „Nopţi” şi al „Poemei rondelurilor”, marginalizat în timpul vieţii şi după din pricina rivalităţii cu Eminescu. Reabilitarea morală, în urma publicării nefericitei epigrame adresată lui Eminescu în revista „Literatorul” în luna şi anul îmbolnăvirii, a dobândit-o postum, prin criticii şi istoricii literari Adrian Marino, Nicolae Manolescu, Mihai Zamfir, George Călinescu, Alexandru Piru, Nicolae Oprea, Florentin Popescu, Ion Machidon, Gabriel Dragnea, apreciindu-i valoarea operei şi calitatea de teoretician şi deschizător al simbolismului românesc după modelul francez.
George Topîrceanu este, de asemenea, poetul preferat al autorului „Liliacului liliachiu”, parodiindu-i unele poezii fără să se deosebească de cele originale.
Poeziile care încununează opera poetică a d-lui Craifăleanu fiind cele de dragoste, scrise în dulce stil clasic (mai cochetând poetul şi în alte stiluri: sonete, rondel, epigramă), mentorul Junimist Titu Maiorescu ar avea prilejul să-l numească „poet, poet în toată puterea cuvântului”, ca pe Eminescu pentru poeziile trimise din Viena, la revista „Convorbiri literare”.
Criteriile estetice maioresciene sunt riguros respectate de către contemporanul nostru:
“Prima condițiune pentru ca să existe o poezie în genere, fie epică, fie lirică, este să deștepte, prin cuvintele ei și prin imagini sensibile, fantezia auditoriului și tocmai prin aceasta poezia se deosebește de proză, ca un gen aparte. Cât despre claritate, „o condiţiune fără de care nu poate fi interes şi plăcere este ca, mai întâi de toate, poezia să fie înţeleasă, trebuie să vorbească în conştiinţa tuturor. Subiectul poeziilor, impresiunile lirice, pasiunile omeneşti, frumuseţea naturii sunt aceleaşi de când lumea, totdeauna variată este încorporarea lor în artă” (O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867”).
Constantin Teodor Craifăleanu „le încorporează” excelent, un singur aspect nereuşindu-i: să diferenţieze poezia de proză, deoarece şi proză când scrie, aceasta-i tot… poezie.
Gheorghe MOHOR
