Viața bate Poezia: GÂNDURI CARE DOR
Gata, s-au dus și alegerile!
„Am mai prins un prilej de a ne face planuri, unele dintre ele – suntem conștienți! – irealizabile, dar, în fond, ce este visul decât o perpetuă „aspirație la absolut”?
Nu este visul – acela de zi, cu ochii deschiși și mintea trează – un fel de „cultivare a exceselor”, ca să folosesc o expresie cioraniană?
Nu este acesta o bogăție infinită din care fiecare dintre noi încearcă să-și ia partea ce i se cuvine?
Dar parcă mai important este „visul pus în urne”, (în care nu bogăția este în centrul rugilor către Dumnezeu, ci sănătatea), fiecare dintre noi simțind zilnic că sărăcia ne așteaptă la ușă..
Și, cum o facem la începutul fiecărei zile, cu o mai mică intensitate, acum, la început de nouă președinție, visăm mult, mult, deși suntem conștienți că nu putem obține sau avea atât nu în cinci ani, ci într-o viață.
Dar e și normal să visăm așa, altfel sufletul ne-ar fi steril, gândul, leneș, inima, obosită!
Multe ar fi de scris despre „obsesiile” care mă stăpânesc la acest început de „nou drum”.
Sincer, pe mine – nefiind matematician, ci poet – mă lasă rece (nu pentru că n-aș fi conștient de importanța lor) „procentele cu care vor crește productivitatea muncii, produsul intern brut și economia”, ci mă doare discuția pe care am auzit-o, mai zilele trecute, la rândul de la casa unui magazin alimentar, între doi seniori care, după o viață de muncă, ar trebui să-și trăiască în liniște zilele, fără spaime, fără temeri sau griji pentru „ziua de mâine”.
– Vă salut! Ce faceți?
– Vă salut! Ce să fac, mă gândesc la cum mă voi descurca după întâi iulie, că, după cum se aude, multe neajunsuri ne așteaptă.
Sincer, atât am putut suporta, apoi – justificându-mi doar mie însumi atitudinea – m-am îndepărtat de ei câțiva metri.
Dar nu înainte de a le fi „citit” figurile, ochii și disperarea din ei priviri.
Și, pentru prima dată în viață, mi-am zis că oamenii pot fi egali numai în sărăcie și-n suferință.
Restul e polarizare: sus, bogații, îmbogățiții timpului, jos, săracii, amărâții, năpăstuiții de soartă, cei pentru care prima întrebare pusă dimineața este „Cum mă voi mai descurca și azi?”!
„Toate apele au culoarea înecului”, spune Cioran.
Toate zilele unor oameni au culoarea suferinței, zic eu.
Dar când aceasta li se vede pe față, gândul mă duce la „absurdul” părăsirii lor de Dumnezeu…
Și păcat mai mare ca acesta nu știu!
Pentru că atunci când viața devine pentru unii privilegiu – și nu ceva normal – ceva nu e în regulă în ordinea lumii.
Nici un orologiu nu se mai potrivește la oră cu altul, nicio inimă nu mai bate la fel cu alta, și atunci se pare că în lume nu mai este niciun loc unde se poate trăi în tihnă.
Pe asemenea timpuri, lumea parcă-i un domeniu sau un imperiu al lacrimii…
Dan ROTARU
